Mircea Radu IACOBAN

Cercetările întreprinse de B.C.S Pârvu în rândurile Filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor, şi în general în câmpul literaturii române, sugerează ideea că modificările comportamentale maladive de natură psihiatrică ar putea avea următoarea explicaţie: „Poeţii acomodaţi din totdeauna cu dictatura, un teren propice pentru ode şi osanale (n.n.: totuşi, greu de pus asemenea pecete pe întreaga poezie română postbelică!) s-au văzut acum total descoperiţi în ofensiva unei economii de piaţă unde contează doar vandabilitatea.

Priviţi altădată ca stâlpi ai rezistenţei iconoclaste (n.n.: ori rezistenţi, ori confecţioneri de ode, aici autorul se contrazice flagrant ) şi, poate, ca adevăraţi eroi, ei se văd astăzi obligaţi să se acomodeze cu un rol secund în societate, dar şi în conştiinţa publică. Nu ar fi de mirare ca sfertul de secol de „libertate capitalistă” să le fi modificat până şi trăsăturile de personalitate (...) Prozatorii au renunţat la gândul de a-şi câştiga existenţa din scris şi s-au retras în cabinete universitare care îi ţin departe de „mulţimea dezlănţuită” – iar ficţiunea spre care ne invită nu aduce plus de valoare memoriului de activitate ştiinţifică. Criticii şi eseiştii, pe de altă parte, în covârşitoare majoritate academici sau cu veleităţi academice, scriu mai ales pentru a-şi îmbogăţi acest memoriu (...) Pentru terapeut, ei vor reprezenta o problemă în sensul că sunt inhibaţi şi deseori incapabili să-şi exprime sentimentele.”

O fi chiar aşa, n-o fi, oricum, observaţiile autorului par a avea ceva temei, câtă vreme un anume „indice Zung” (mărturisim: n-avem cunoştinţă) operează cu precizie ştiinţifică, atestând o „anxietate pronunţată spre severă” cu valoarea de 72 la poeţi, 58 la prozatori şi 48 la critici. Cât priveşte rata suicidului, recordul îl deţin, în literatura română, tot poeţii, urmaţi la distanţă de prozatori şi cu cifra zero în dreptul dramaturgilor!

O chestiune de reală importanţă, care se cere abordată, se referă la validitatea temeiurilor în virtutea cărora scriitorul X este inclus în lista celor cu afecţiuni psihice. Autorul face trimiteri, în notele de la finalul tezei, la sursa utilizată: regula nu-i aceea a diagnosticului oficializat, ci sunt luate în consideraţie diverse mărturii, fie autobiografice, fie ale celor care au scris despre persoana în cauză. Şi unele, şi celelalte, nu pot constitui, în opinia noastră, decât probe circumstanţiale. Dacă, în cazul Arghezi, ori Ion Barbu, sunt citate concluziile propuse de unul sau mai mulţi medici, în alte (numeroase) situaţii (Bogza, Labiş, Philippide, Topârceanu, Vianu ş.a.) sunt aduse întru susţinere doar anumite mărturii ale contemporanilor, în vreme ce multe astfel de motivări nici nu-s însoţite de precizarea originii informaţiei. Marin Sorescu, de pildă, este creditat cu „Timiditate excesivă. Modestie exagerată”. Întrebare: sunt indicii ale unor afecţiuni psihice, sau particularităţi comportamentale ţinând de caracter? Cunoscându-l îndeaproape, nu l-am putut bănui niciodată de „modestie exagerată”, dimpotrivă chiar. Mai degrabă i s-ar putea identifica o agorafobie, în relaţie directă cu „timiditatea excesivă” corect sesizată.

Suicidul este, obligatoriu pecete a bolii psihice? De asemenea, arghirofilia (Arghezi), onirismul (Dimov), promiscuitatea (Anton Pann), alcoolismul (Nichita Stănescu, Marin Preda), pedofilia (Iancu Văcărescu – dacă-i boală, nu-i delict!), consumul excesiv de cafea (Otilia Cazimir), fumatul excesiv (Pompiliu Constantinescu, Edgar Papu), „existenţa împovărată” (Petre Ispirescu), darămite „vocaţia de întemeietor” (Kogălniceanu), ori „vocaţia de luminător al satelor” (Spiridon Popescu). Opinia noastră este că, în (nu puţine) cazuri, includerea unui scriitor sau altul în lista suferinzilor de boli psihice poate fi considerată insuficient motivată. Este, de altfel, singurul reproş ce credem că poate fi adus unei teze care iese evident din sfera obişnuitului, în ansamblu fiind construită temeinic, rod al unei cercetări proprii bogat argumentate.

Dar, la urma urmei, la ce bun o astfel de cercetare? Întâi de toate, o impun realităţile evidenţiate de statistici, câtă vreme dintr-un total de 53 poeţi români dispăruţi, la 81,54% s-ar fi evidenţiat suferinţe psihiatrice, la 3,08% boli neurologice şi numai la 15,38% exitus-ul s-a datorat unor boli somatice. Apoi, fie şi pentru faptul că validează o supoziţie onorantă. Simplificând: scriitorul este una dintre cele mai sensibile antene ale perceperii realităţii, şi acuitatea rezonanţei receptării, totdeauna intens vibrantă, aduce subiectul creator până în pragul dureros al patologiei psihice. Iar (cităm) „legătura dintre psihopatologie şi creativitatea (înaltă) ţine (nota noastră: poate ţine şi) de domeniul organicului.” Acest „şi de” putând constitui un punct de plecare pentru o discuţie mai largă asupra delicatei chestiuni.