Mircea Radu IACOBAN

„Îngerii căzuţi” se intitulează o carte apărută la Editura „Corint”, datorată universitarului ieşean Cristian Sandache. Subtitlul „O istorie a extremei drepte din România” s-ar cuveni să explice metafora din titlu, numai că-s necesare niscaiva cunoştinţe de „îngerologie”, făr-de care greu conjugi noţiunea de înger, fie el şi căzut, cu numele lui Hitler, Mussolini, A.C. Cuza ori Zelea Codreanu. În Vechiul Testament, îngerii sunt mesagerii lui Dumnezeu. În Noul Testament, aduc marile veşti, de fiecare dată bune (de altfel, se spune că toate noţiunile faste îşi au îngerul lor – al armoniei, al bucuriei, dăruirii, fraternităţii, iubirii, iertării, libertăţii, păcii etc. etc.). Iar fiecare seminţie îşi are îngerul propriu – un fel de ambasador reprezentându-l pe Dumnezeu. Sf. Pavel atrage însă atenţia că unii dintre aceştia au trădat, fiind victime ale pornirii orgolioase de a uzurpa tronul Tatălui.

Dl. Pleşu, un bun cunoscător al temei, identifică şi culpa: au pus mai presus naţiunea decât iubirea aproapelui, comuniunea de sânge decât comuniunea spirituală. Care va să zică, nişte îngeri naţionalişti. N-avem ştiinţă dacă aceiaşi îngeri protectori şi-au păstrat rangul şi misia după tristele experienţe ale sângerosului veac XX sau au fost înlocuiţi. Oricum, Hitler & comp., naţionalişti învederaţi, pot fi rânduiţi printre îngerii căzuţi, chiar dacă, la prima vedere, sintagma nu prea pare la locul ei. Titlul, ca titlul; cartea este foarte bine scrisă, bogat informată, cu comentarii la nuanţă şi atestă curajul de a părăsi tradiţionala viziune maniheistă: Hitler, Drieu la Rochelle, Degrelle, Ante Pavelici, Zelea Codreanu, Szalasi, Sima, Mussolini (chiar şi ridicolul A.C. Cuza) pot primi anumite circumstanţe atenuante. Evident, dacă şi când este cazul. Câte odată mai des, câte odată rar, se pare c-ar fi…

Întinsul capitol menit să lămurească apariţia legionarismului şi a „Gărzii de fier” pune în discuţie realităţi româneşti care, dacă nu justifică până la capăt, barem explică: „Carol II s-a dovedit o decepţie. Influenţabil, fricos, de un feroce egoism, el începe să arate poporului său sub masca strălucitoare care din zi în zi se descojea. Afaceri dubioase, trafic de influenţă, îmbogăţiri fabuloase, luxură dezlănţuită…” Ducic, ambasadorul Jugoslaviei, un atent şi avizat observator al realităţilor româneşti, comenta astfel (1938) înfiinţarea, ca reacţie, a „Gărzii de fier”: „Este un partid mai mult dinamic decât ideologic şi mai mult cucereşte decât convinge; el demolează vechiul fără a crea nimic nou şi conducătorii lui sunt într-o măsură mai mare nişte revoltaţi împotriva unei stări de lucruri vechi decât purtătorii unor soluţii noi (…) Mişcarea lui Codreanu este pur tinerească, pe de-a întregul idealistă sub raport ideologic, moralizatoare şi reformatoare, având principiul că totul trebuie început din nou”. În vorbe, „îngerii căzuţi” de la noi cereau cinste, morală, muncă, adevăr, competenţă, spirit de jertfă. În fapt, au apăsat şi mai mult pe coarda antisemită, la modă atunci, şi au comis eroare după eroare, în primul rând datorită tinereţii şi inexperienţei, apoi utopicei viziuni împănate de misticism, în numele căreia au comis atrocităţi negate acum (Horia Sima a afirmat că asasinarea lui Iorga şi Madgearu erau, de fapt, opera lui Carol II, care căuta încă un pretext pentru reprimare – tot aşa cum, azi, se sugerează că turnurile gemene ar fi fost premeditat distruse de americani…). Nu-i destul să afişezi, fie şi cu sinceritate, bune intenţii şi patriotism până dincolo de marginea naţionalismului, dacă într-o mână ţii Biblia şi în cealaltă, pistolul. (Şi Carol a fost îngeraş… căzut: a practicat „asasinatul de stat” mai ceva ca-n America de Sud, şi, printr-o politică de-a dreptul catastrofală, a izbutit să piardă 33,8% din ţară). Adevărat, în mişcarea legionară au fost lăsaţi să pătrundă „numeroşi veleitari, personaje dubioase din punct de vedere moral şi extrem de precare ca instrucţie, inşi animaţi de curajul căpătuirii rapide şi accederii spectaculoase pe scara ierarhiei sociale”.

Paginile devenite istorie se citesc acum ca un roman, dar motivul pentru care am înserat acest comentariu la cartea lui Cristian Sandache este altul şi-i mai mult decât îngrijorător: una câte una, tarele regimului carlist pot fi regăsite aidoma în societatea română de azi – priviţi în jur. Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla reacţia. Cum va fi?