Mircea Radu IACOBAN

La 6 iulie 1600, Mihai Viteazul se declara „Domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Din acel iulie s-au scurs patru secole și mai bine, răstimp în care pământul românilor avea să înfrunte sumedenie de suferințe – ocupații, diktate, pacte oneroase, cedări, rășluiri, evacuări – totuși, în linii mari, conturul țării a rămas același. Cu excepția Basarabiei și a nordului Bucovinei, pare-se menite să rămână eterne lacrimi pe harta României, strămoșii au izbutit să păstreze fruntariile. S-ar putea afirma, deci, că s-a făcut față insidioasei agresiuni externe, care, de la Trianon încoace, mocnește fără contenire, întreținută de o tactică a „pașilor mici” bine construită și atent gradată.

Întrebarea actuală este alta: nu cumva suntem în primejdie să ne pierdem țara bucată cu bucată, ciuntită dinlăuntru din pricina lipsei de reacție fermă față de aplicarea politicilor europene? Începând cu 2014, oricine poate cumpăra pământ în România și orice român este liber s-o facă în care țară membră dorește. Frumos, democratic, european și aproape… logic. Spun „aproape” fiindcă în Belgia un hectar costă 50.000 de euro, în Olanda, 45.000 și-n România, dacă trece de 2.000. Motiv pentru care presa europeană invită stăruitor la cucerirea noului El Dorado balcanic.

L’Avenir: „Terenuri agricole în România – o alegere bună”; Le Monde: „România, un El Dorado pentru agricultorii europeni” etc., etc. Care-i puterea reală de cumpărare a românului, se știe, așa că mult ironizatul slogan „Nu ne vindem țara!” s-ar cuveni dacă nu repus pe tapet (evident, în alți termeni, mai puțin naivi și exaltați), barem ca temei pentru comparații. Alții ce și cum fac? Cum-necum, în țara noastră aproape un milion de hectare sunt, în fapt, exploatate de străini. (Și, în paranteză fie spus, bine și modern lucrate, cu efect benefic pentru locuitorii și zonele agrare controlate de noii veniți.)

Tot un milion de hectare au fost vândute disimulat străinilor și-n Ungaria, numai că una-i milionul raportat la totalul suprafeței agricole din România (14,8 mil. hectare) și alta-i cea a milionului maghiar, țară ce deține doar 5,86 mil. ha. Vecinii noștri, la fel de membri ai UE, au decis să pună piciorul în prag: noul Cod Penal, intrat în vigoare luna trecută, pedepsește cu cinci ani închisoare vânzarea de terenuri către cetățeni străini. Dispoziție, probabil, tranzitorie, câtă vreme UE proclamă totala liberalizare din 2014, dar, cel puțin deocamdată, exprimă o reacție, concretizată în Comunicatul Ministerului Dezvoltării Rurale: „Constituția protejează terenurile Ungariei – o comoară națională, moștenirea noastră comună – de speculatorii locali și străini.” Principiul ca atare este formulat de-a dreptul aforistic: „În Ungaria este ilegal să-ți vinzi țara, pământul, neamul, limba, libertatea și independența.”

Reacția României o exprimă declarația președintelui Băsescu: „Eu nu spun să nu cumpere străinii, dar spun, pe de altă parte, că ar trebui să vindem tot atât pământ cât ne-au vândut alții.” Astea-s vorbe – cine și cum ar putea urmări și valida o astfel de echilibrare condiționată și când va putea achiziționa românul cât cumpără străinii? Pe de altă parte, nu trebuie uitat că, la noi, aproape 1/3 din fondul agricol este lăsat, absurd, în pârloagă, iar fărâmițarea proprietăților și absența mecanizării duce la crasă necompetitivitate. Cu câteva excepții (în Moldova, Porumboiu) pământul este lucrat și tratat arareori cum se cuvine, pe când exploatațiile preluate de la străini pur și simplu înfloresc.

În Dolj, francezul de 19 ani (!!) Maxime Laurent administrează în profit 14.000 de hectare, olandezul A. Jankneght s-a îmbogățit cultivând cum se cuvine 500 ha de… ceapă, la Făcăieni, un portughez dispune acum de 21.000 de ha, turcul Mehmet Resat, lângă Brăila, a schimbat fața locului înființând 16 ha de sere sistematice, în Dobrogea, francezul Arnaud Perrain dispune de 3.500 de ha impecabil exploatate… și tot așa mai departe. Nu cred că-s de condamnat străinii care confirmă spusele presei franceze („a doua suprafață de teren ecologic a continentului poate hrăni 80 de milioane de persoane”), când noi aducem de peste hotare castraveți și roșii și vindem la export jumătate din alimentele ce le importăm.

Simplu: dacă nu suntem în stare să profităm de ceea ce avem, s-o facă alții. Cândva, s-a putut. De ce nu se mai poate? Că pământul a rămas același…