Mircea Radu IACOBAN

„A fi fata ei, în plus și a lui, nu e deloc o situație de invidiat, în primul rând fiindcă o parte din sentimentele nu tocmai pozitive față de părinți se răsfrâng asupra urmașului” – afirmă Elisabeta Isanos într-un amplu și foarte interesant interviu publicat de revista brașoveană „Astra”. Se face referire, desigur, la faptul că poeta și prozatoarea Elisabeta Isanos este fiică de scriitori, părinții ei fiind Magda Isanos și Eusebiu Camilar. De altfel, o vreme, intervievata a semnat Elisabeta Isanos-Camilar, pentru ca apoi să renunțe la menționarea numelui patern.

Care pot fi temeiurile și resorturile unei astfel de „lepădări”? Elisabeta Isanos este o scriitoare în adevărata putere a cuvântului și de-o chema Maria Ionescu, caratele operei i-ar fi rămas aceleași, precum și prestigiul. Asta în teorie, fiindcă în practica noastră balcanică obișnuim ades să catalogăm și să ierarhizăm, ba chiar să legitimăm (ori să delegitimăm) scriitori în funcție de străluciri sau apăsări biografie, ereditare chiar. Elisabeta – ale cărei cărți criticul universitar Const. Călin, originar tot din Udeștii Sucevei, le consideră ”triste, dar cu multe frumuseți literare” – a avut mai întâi de tras din pricina mamei, Magda, refugiată dramatic din Basarabia în 1940. Confrații rămași la Chișinău îi reproșează că „retrăgându-se după război la Iași, se va adapta neolimbajului de extracție comunistă – chiaburi, plugari, steaguri roșii etc.” (E. Lungu, în revista ”Sud-Est” nr. 47). Ceea ce-i o tâmpenie cât Ceahlăul, fiindcă delicata poetă a murit la sfârșitul toamnei lui 1944, când încă nici nu se inventase „neolimbajul de extracție comunistă”.

Și mai grea de purtat rămâne cruce amintirii tatălui – vom vedea dacă reproșurile posterității au îndreptățire până la capăt. Păstrând proporțiile, am putea spune că-i posibilă o paralelă între două destine de calibru și din vremuri diferite: al lui Macedonski și al lui Camilar. Primul și-a risipit prestigiul și a devenit „persona non grata” în câmpul literelor române după publicarea unei singure epigrame – acele nefericite șase rânduri din 1883 în care-și bătea joc de boala lui Eminescu. A fost necesară multă trudă a urmașilor pentru a scoate din apăsatul con de umbră o operă de reală valoare și originalitate. Camilar și-a înnegurat destinul prin cele două sau trei ediții ale romanului „Negura”, unde, răspunzând comandamentelor ideologice ale vremii (și plusând cu prisosință, după ce fusese avertizat pentru „inactualitatea” și „misticismul” prozelor sale), a oferit o imagine caricată a războiului antisovietic, tezistă și, din multe puncte de vedere, inacceptabilă oricând. Nu-i vorbă, nici următoarele romane („Temelia”, distins cu Premiul de Stat, ori „Satul uitat”) nu-s mai breze, dar „Negura” a fost unanim resimțită ca o carte-marcă a oportunismului dus dincolo de limite.

Marea întrebare este (și rămâne) ce facem cu partea realmente solidă și originală a operei lui Camilar – „Cordun” (1942), „Avizuha” (1945), „Prăpădul Solobodei” (1943), „Cartea poreclelor” (1957), „Nopți udeștene” (1960), „Pământul zimbrului” (1962). Sunt scrieri în care viața satului, văzută, de regulă, prin ochi de copil, este așezată sub semnul unui tragism fabulos, iar investigația scriitoricească vădește utilizarea unor procedee care și azi ne apar ca moderne. Azvârlim apa din copaie cu tot cu prunc? Oricum, câtă vreme ne-am mai potolit pornirile inchizitoriale, s-ar cuveni să ne preocupe, de ce nu, și eventualitatea recuperării capitolelor realmente valoroase din opera scriitorilor cu amintire marginalizată – chiar dacă asta sună cam ca pe vremuri, când se practica selectiva „valorificare a moștenirii culturale”.

Nu suntem atât de bogați încât să ne permitem risipa și am putea redescoperi cu folos destule pagini nedrept uitate azi! În cazul evocat de noi, să-i dăm din nou cuvântul Elisabetei Isanos: „Cred că nu se poate vorbi de o recitire, ci de citirea lui Eusebiu Camilar, deoarece în privința lui predomină azi tocmai părerile preconcepute, emise sau colportate de cei care nu i-au citit cărțile (...). La nici câteva zile după moartea tatălui meu s-a lăsat în jurul numelui său o tăcere asurzitoare”. Așa-i. Casa memorială de la Udești n-are cum fi de-ajuns, dacă nu intră în circuitul lecturii curente acele proze ale lui Camilar ce-și merită cu prisosință regăsirea în câmpul literelor române.

Ce ar fi de făcut? Cinstit vorbind, nu știu.