Mircea Radu IACOBAN

Jalnic! Revoltător! De luni de zile, faţada fostului Muzeu al Teatrului este ornată cu inscripţia imensă „de închiriat”. Proprietarul n-a avut măcar buna cuviinţă să scoată firma „Muzeul Teatrului”, aşa că oaspeţii Iaşiului ar putea crede că în fosta capitală s-au scos muzeele la mezat! Înfiinţat în 1976, când se împlineau 160 de ani de la prima reprezentaţie teatrală în limba română, Muzeul funcţiona, cât se poate de firesc, în casa ce a aparţinut vornicului Alecsandri, unde a copilărit (şi poate s-a născut) poetul şi dramaturgul Vasile Alecsandri. Clădirea a fost retrocedată unui anume Theitler din Israel, zice-se, fost cămătar prin Paşcani, care mai solicită, la Iaşi, încă trei hoteluri (inclusiv marele hotel „Traian”, construit după planurile lui Eiffel), trei cinematografe (două nici nu mai există), zeci de hectare în intravilan şi alte câteva clădiri reprezentative (unele le-a şi primit).

N-avem cum lua în discuţie legitimitatea retrocedărilor în sine, deşi, poate, era mai cu glagorie să se prevadă în legislaţie anumite limitări şi exceptări, cum, de altfel, s-a procedat în alte ţări – cu precădere în cazul obiectivelor de valoare istorică. De discutat însă, cu certitudine, rămâne situaţia clădirilor de interes cultural-istoric, unele cu statut oficial de monument, precum şi, în al doilea rând, corectitudinea deciziilor în cauză. Casa Alecsandri, unul dintre puţinele edificii laice din sec. XVIII păstrate la Iaşi, a fost reconstruită în întregime de municipalitate, fiind clădirea ce a ocrotit copilăria poetului în oraşul în care s-a născut teatrul românesc.

Dacă la Weimar, citadelă culturală similară (păstrând proporţiile) cu Iaşiul, cineva şi-ar permite să afişeze pe Schillerhause inscripţia „de închiriat”, cu siguranţă că ar exploda întreaga Germanie! La noi, merge! După izgonirea Muzeului Teatrului (care adunase peste 10.000 de exponate şi documente!), clădirea a rămas mulţi ani închisă, părăsită şi oferită spre închiriere. Aşa cum a fost gândită funcţional, cu destinaţie muzeistică adică, este improprie pentru orice utilizare în afară de bar de noapte, restaurant, cazinou. Ceea ce, probabil, urmează să se şi întâmple. Închipuiţi-vă o crâşmă deschisă în casa lui Schiller!

Când s-a iniţiat procedura de retrocedare, autorităţile locale au asigurat că respectiva incintă, chiar dacă îşi schimbă proprietarul, va rămâne cu aceeaşi destinaţie culturală. Vorbe! Ministerul Culturii n-a cumpărat casa, Consiliul Judeţean n-a închiriat-o. Urmează aceeaşi procedură aplicată Casei Sadoveanu din Copou. O solicită moştenitoarea Herfurt. Şi aici funcţionează un binecunoscut Muzeu, iar clădirea poartă amintiri unice: a construit-o Kogălniceanu, l-a găzduit pe George Enescu, Sadoveanu şi-a scris, în casa de la Copou, cea mai mare parte a operei. Cum Smaranda Herfurt face, totuşi, parte din familia Sadoveanu, este de sperat că Muzeul va rămâne; se va vedea în ce condiţii. Sediile unor instituţii de cercetare academice din Iaşi, unele încărcate de amintiri preţioase pentru istoria urbei, au fost de asemenea retrocedate. Drept pentru care ne întrebăm dacă art. 5/5 al Legii nr. 18/1991, care interzice scoaterea monumentelor din domeniul public şi „dezafectarea” lor, nu s-ar cuveni completată cu prevederi exprese privind înlocuirea retrocedării directe cu despăgubiri.

După lege, casa Alecsandri n-a fost dezafectată; moral însă, da. O a doua chestiune, teribil de spinoasă, priveşte corectitudinea retrocedărilor. Ajunse în justiţie, astfel de cazuri sunt apărate de avocaţii statului. Nu ştim câtă sârguinţă depun, da-i demn de interes să menţionăm că Theitler a solicitat retrocedarea casei de pe str. Alecsandri nr. 5, pe când proprietatea revendicată, o atestă toate documentele, se afla la nr. 3. Petentul cere o casă construită în 1870, iar edificiul cu pricina a fost ridicat la sfârşitul sec. XVIII – ş.m.a.

În ţară, sumedenie de astfel de întâmplări cu tâlc. Casa în care funcţiona o secţie a Muzeului de Artă din Bucureşti, parte a averii imobiliare a lui Take Ionescu, este acum locuită de ţigani, fiindcă noul proprietar, C.M. Popescu-Nastea, n-a izbutit să obţină şi actele în virtutea cărora s-o poată vinde. Săptămâna trecută a expirat ultimul termen pentru evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor. La Sinaia, căminul de copii ce funcţiona într-o casă monument istoric, retrocedată, a cumpărat-o fotbalistul Rednic, deşi, cândva, a fost donată de proprietar Bisericii Kretzulescu – deci, n-avea cum fi retrocedată. Foarte frecvente astfel de situaţii; sar în ochi dacă zgârii cât de cât pojghiţa sub care se ascunde o adevărată mafie. Şi-i vorba despre obiective aflate în atenţie publică. Ce s-o fi întâmplând prin desişul dosarelor de retrocedare în care-s implicaţi simpli cetăţeni, de regulă pensionari lipsiţi de mijloace?

... Şi uite-aşa, peste istoria românilor se aşterne banner-ul cu inscripţia „De închiriat”. Jalnic!