Mircea Radu IACOBAN

Călătorind prin ţară, mai intri în vorbă cu unul, cu altul. La o bere, la o cafea, la pestriţul târg din jurul mănăstirilor, la pompa de benzină, la micul dejun de la pensiune, se-ntâmplă să conversezi cu necunoscuţi. După obişnuitele amabilităţi banale, începe tatonarea politică: interlocutorul vrea să se asigure că n-are în faţă un adept al celeilalte tabere. Cel puţin asta era regula până acum trei-patru săptămâni. În ultima vreme, tatonările preliminare au dispărut. Discuţia începe direct şi abrupt: „Domnule, m-am săturat!”, „Ajunge, terminaţi odată!”, „Nu mai suport, nici televizorul nu-l mai deschid!”. Doar susţinătorii fanatici, fie dintr-o tabără, fie din cealaltă, mai încearcă să-şi susţină până-n pânzele albe poziţiile lor încremenite. În parcarea Hotelului Grand din Târgu Mureş (apropo: excelentă aici, impecabilă, comportarea personalului), am primit şi o explicaţie, evident, cam bizară, menită să justifice patosul combatanţilor. N-ar fi vorba doar despre interese şi iar interese, ci de o cauzalitate... chimică! O distinsă doamnă cu părul alb, care, dimineaţa, ştergea ca şi mine roua de pe parbriz având, tot ca şi mine, radioul deschis (la ea vorbea unul Boureanu, la mine, un anume Dogaru), mi s-a confesat şoptit: „Dragă domnule, ăştia au un anume chimism în organism, cu formule diferite, care-i obligă s-o ţină gaia-maţu pe-o singură strună. Nu-i clinteşti nici cu tancul; poate, cine ştie, cu seringa...”

                                                           *

Cum se vede la avizierele primăriilor rurale, funcţionează acum o nouă limbă de lemn – aceea în care se redactează proiectele europene. Nu-i la îndemâna oricui, drept pentru care au apărut specialişti ce îşi cer drepturile pentru a compune vorbirea de carton. Nu-i cum să se sape un şanţ fără a se aminti despre dezvoltarea durabilă, bugetul consolidat şi, desigur, despre iniţiativa locală conjugată cu bunăvoinţa sectorială europeană. Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi noua limbă de lemn, altfel adio fonduri europene!

                                                            *

Urmăresc de multă vreme o familie de berze care şi-a cocoţat cuibul pe un stâlp din capătul satului Sasca. Primăvara vin doi cocostârci, toamna, pleacă patru. În martie viitor, iar vin doi, în septembrie, se duc patru. Cei care se întorc la cuib sunt părinţii sau noua generaţie? Cum şi de ce se mistuie două păsări an de an? Ce se întâmplă cu perechea cealaltă? Berzele bătrâne dispar la traversarea Mediteranei (totdeauna amândouă?) sau tinerii îşi află altă patrie? Mister.

                                                           *

Mi se plânge proprietara unei pensiuni din preajma Putnei: „În plin sezon, nu trec de 60% camere ocupate. N-am cum plăti ratele la bancă, împrumut în dreapta şi-n stânga, doar-doar or veni şi vremuri mai bune. Satul e plin de turişti, mulţi rămân peste noapte, fiindcă-i capăt de traseu, dar ni-i fură localnicii, care-i momesc în casele lor cu closetul în curte – fiindcă practică tarife la jumătate ori chiar pe sfert. Nu taie chitanţe, nu plătesc impozite, iar eu stau cu ditamai vila goală.” Şi chiar aşa-i, am fost singur în toată căsoaia ultramodern dotată. Parcă, totuşi, s-ar mai întrezări o soluţie în afara hăituirii gazdelor localnice cu Fiscul şi Poliţia: scăderea tarifelor la pensiunile oficializate. Dar nimeni nu se-ndură să coboare cât de cât preţul-standard de 120 de lei pe noapte...

                                                             *

S-a micşorat ziua, soarele-i deja tomnatic, plouă pe sponci, râurile s-au prizărit de tot. La Năsăud, Someşul Mare e cât Bahluiul, abia mai susură printre pietroaie, la Lăzarea, Mureşul îl treci cu piciorul, la Bicaz, lacul s-a ghemuit ca niciodată. După toate cele, seceta ne mai lipsea!