Mircea Radu IACOBAN

Puţină lume ştie ce ocnă de scandal şi pizmă bălteşte sub mirabilul Cimitir Vesel de la Săpânţa! În mijloc de august, fluxul turistic este, ca totdeauna în sezon, potopit de străini. Fulgerările blitz-urilor nu contenesc, pe fondul unui constant murmur admirativ. Lucrarea lui Stan Pătraş continuă să uimească şi a făcut obiectul unor entuziaste studii academice în ţară şi-n străinătate (Italia, Franţa), fără a fi, bineînţeles, scutită de contestările hiperesteţilor autohtoni, care nu izbutesc să vadă în cimitirul de la Săpânţa altceva decât nişte banale „cimilituri pe cruci”...

Scandalul, care când mocneşte, când colindă tribunalele, când pare a se stinge, spre a se tot reaprinde din 1989 încoace, a fost născut şi se nutreşte din originala noastră lege a retrocedărilor. Alte ţări aflate în situaţia României au instituit limitări şi fireşti exceptări în cazul obiectivelor de patrimoniu naţional. Noi, mai catolici decât Papa, am izvodit o legislaţie ce dă frâu liber abuzurilor şi falsurilor. Aflu, dintr-o gazetă ieşeană, că Muzeul Teatrului (Casa lui Alecsandri), retrocedat unui oarecare Teitler, nu numai că se ruinează prin nefolosire şi neîngrijire, dar, de fapt, nici nu era asta clădirea ce trebuia înapoiată fostului proprietar, ci o alta, mai modestă, din vecinătate...

La Săpânţa, greco-catolicii solicită retrocedarea Cimitirului Vesel şi a bisericii din incintă. Recensământul din 2002 menţionează 2.936 de săpânţeni care s-au declarat de confesiune ortodoxă şi 65 de greco-catolici. Cei 65 (de fapt, se pare că au rămas numai zece – două familii) vor să intre neîntârziat în posesia unui ansamblu de cult constant producător de însemnate venituri. Că nu acesta-i temeiul înfăţişat în demersurile adresate autorităţilor (Băsescu, Hillary Clinton ş.a.) e de înţeles; tot de înţeles este şi calculul financiar: sute şi sute de vizitatori zilnic, 4 lei biletul de intrare, plus alte venituri conexe. În 1930, raportul între ortodocşi şi greco-catolici era invers: 29 la 2.577. După 1989, când fiecare a fost liber să-şi afişeze credinţa, urmaşii „uniaţilor” cu... tunul de la sfârşitul secolului XVIII şi-au declarat ortodoxia. (De altfel, Săpânţa a fost ultimul bastion din zonă al credinţei strămoşeşti, trecerea cu sila la greco-catolicism izbutindu-se abia în 1790.)

A cui este biserica? De acte cu adevărat convingătoare nu dispune nici una dintre părţi. La începuturi, în mijlocul cimitirului veghea o veche bisericuţă maramureşeană din lemn. În opinia noastră, aşa s-ar fi cuvenit să şi rămână, fiindcă sinceritatea naivă a imaginilor şi compunerilor lui Stan Pătraş ar „rima” doar cu simplitatea modestă a construcţiei din lemn. Fie şi cu turn de 78 de metri, cât măsoară cel de la mănăstirea Săpânţa (mai înalt decât Statuia Libertăţii!). Cândva, comuna a hotărât să dureze biserică de piatră. A cărei înfăţişare n-a mai convenit actualului paroh, deranjat de stilul neo-gotic amintind de Vatican. Aşa că a obţinut avizele necesare şi a dărâmat clopotniţa veche, în locul căreia se străduieşte să ridice acum o turlă până-n baierile cerurilor. Noua construcţie megalomanică striveşte pur şi simplu cimitirul şi n-are nici o legătură cu ideatica ori semnificaţiile ansamblului. Tocmai acolo, în cimitirul de la Săpânţa, nu-şi avea locul ditamai catedrala din beton, iar cei ce au dat avizele rămân marii vinovaţi. Turla creşte an de an; se va opri din urcare, probabil, când Domnul va încurca limbile constructorilor. Până atunci, în biserică urlă amarnic nişte difuzoare de stadion, care-ţi sparg timpanele cu cântările preotului Luţai. Îi place să se audă, îi place să se vadă – barem, prin intermediul zidirii opulente ce-o păstoreşte. Un duh megalomanic agită preoţimea noastră: fiecare vrea să-şi marcheze sârgul şi trecerea prin intermediul zidirii ce-o ridică.

La Sighetu Marmaţiei, un astfel de colos încremenit de ani buni la roşu, ar putea adăposti întreaga populaţie a oraşului. În cartiere ieşene s-au clădit lăcaşuri de cult enorme, net disproporţionate faţă de realităţile locului şi... subvenţionate de Guvernul ce a închis spitale nou-nouţe. Economii! Să fie oare mărturisirea credinciosului către Domnul potenţată de altitudinea la care ajunge turla bisericii? Ce spun învăţăturile vechilor părinţi?