Mircea Radu IACOBAN

Nu poţi să deschizi televizorul fără să dai peste alt episod al telenovelei Năstase, o Nouă Elodie devenită obsesie naţională şi ajunsă în marginea absurdului. Pe marginea unei nefericite împrejurări, cât se poate de limpezi în felul ei (dacă m-aş fi aflat în locul lui Năstase, aş fi procedat la fel – poate, trăgând ceva mai bine...) se brodează şi se fantazează de-a dreptul maladiv şi tot mai mult cu ignorarea logicii. Feciorul lui Năstase declară că l-a auzit pe poliţistul nr. 2 spunând poliţistului 1 „Bine că nu te-a muşcat!”. Cine să-l muşte şi de ce? Năstase? Ce tâmpenie mai o fi şi asta? Văd că-i luată de bună, deşi-s convins că, de fapt, propoziţia suna „Bine că nu te-a împuşcat!”, nu „muşcat”, cum, în emoţiile clipei, a receptat-o Năstase jr. N-o corectează nimeni, aşa că rămâne cum am vorbit în tren: canibalul Năstase era cât pe ce să... muşte un ofiţer de poliţie. Ca să ce?

A doua temă-caşcaval pentru televiziuni o constituie epopeea plagiatelor, lista suspectaţilor îmbogăţindu-e, mai nou, cu alte două nume, Liiceanu şi Cărtărescu. Nu-s în temă, n-am cum să mă pronunţ, dar în ce priveşte plagierea în tezele de doctorat, e de mirare că atât de târziu s-a spart buba. N-or fi chiar toate plagiate; cu siguranţă însă, majoritatea conţin snopuri de fraze vag reformulate din lucrările altora, dacă nu chiar pagini şi capitole întregi copiate pur şi simplu. Câtă vreme nimeni nu se sesizează că, de ani buni, pe internet, se oferă tot soiul de teze, de la cele de licenţă la cele de doctorat, la preţuri modice şi cu livrare imediată, este clar că doctoromania românească (arunci c-o pietricică într-o stradă cât de cât aglomerată şi dai peste un „dottore”!) a scos de mult teza de sub imperiul cercetării şi contribuţiei personale, rezumând-o la „cărţile din cărţi se fac”, cu ghilimele cel mult subînţelese...

Schimb canalul şi dau peste suficienta şi dârza declaraţie a unui istoric (Stoenescu) privind evidenţa loviturii de stat din decembrie 1989. Iar nu m-aş amesteca; profit doar pentru a-i recomanda combatantului să-l citească pe Hegel, care a lămurit chestiunea încă acum două secole şi mai bine (1805). În „Fenomenologia spiritului” spune limpede: „Orice revoluţie este o lovitură de stat reuşită”... Alt canal, ceva mai cultural, citează din gândirea lui Mircea Mihăieş: „Pe Marx îl citesc doar proştii”. Mă tem că, din păcate, la noi nici deştepţii nu-l mai citesc. Ceea ce nu se întâmplă în Occident, unde, datorită şi crizei care zgâlţâie sistemul capitalist, Marx este redescoperit şi studiat (critic, evident, cu rezervele cuvenite, dar şi cu recunoaşterea unor contribuţii fundamentale) în cele mai elevate cercuri ale intelectualităţii. Prestigiosul cotidian „Le Monde” a editat nu de mult un consistent supliment (122 de pagini!) intitulat „O viaţă, o operă. Karl Marx ireductibilul”, în care semnează câteva zeci dintre cele mai prestigioase condeie ale Franţei, inclusiv acela al preşedintelui Françoise Holland. La Sorbonna s-a înfiinţat Seminarul „Marx în secolul XXI”, care funcţionează în amfiteatrul Lefebvre şi are în programul primelor semestre 21 de conferinţe susţinute de intelectuali de talia lui Serge Wolkow, Roland Pfefferkorn, Tom Rockmore, Jean Batou, David Harwey (lista „proştilor” e mult mai lungă), sub semnul invitaţiei de „a deschide ferestrele, a deranja evidenţele, a azvârli relele procese de intenţie şi a recuza anatemele”.

Nu-i vorba, desigur, despre o „revalorificare” în bloc, necritică, ci de necesara „plivire” menită să scoată marxismul din negura distorsionărilor leniniste. Nu ştiu cât de relevant pentru Mihăieş poate fi şi faptul că în topul BBC ”Cei mai cunoscuţi gânditori din istorie” locul I este deţinut de Marx, la foarte mare distanţă de locul al doilea... Am schimbat din nou canalul. Noroc că sosise ora Campionatului European, la care se uită şi proştii, şi deştepţii. Una dintre puţinele – dacă nu singura – realitate încă necontestată!