Cătălin MIHULEAC

În secolele anterioare, sub supravegherea moralizatoare şi destul de ipocrită a popilor, nevasta ţi-o alegeai, apoi ţi-o timbrai şi ştampilai pe fese, ca să-ţi petreci lângă ea zilele, mort-copt, până când moartea te separa de ea. După aia, vremurile s-au mai emancipat şi s-a căzut de acord că o singură nevastă pentru lungul parcurs al vieţii înseamnă, totuşi, mult prea puţin.

În acest caz, teoria se întâlneşte fericit cu practica. Omul e într-o continuă schimbare, devine cu timpul o persoană cu aspiraţii împlinite sau, dimpotrivă, ratate, astfel că se îndepărtează tot mai mult de acela din momentul când şi-a pus pirostriile, convins că face o bortă în cer. Parcursul timpului separă în om nişte fiinţe deosebite una de alta: cea de la 20 de ani mai are prea puţin în comun cu aia de la 30, 40 sau 50 de ani. Iar fiecare dintre aceste fiinţe aproape de sine stătătoare are dreptul la un nou început, la o nouă verighetă, la un nou mariaj. Tribunalele şi oficiile de stare civilă gem de lume, popii au lăsat pliscul mai moale.

Desigur, să-ţi schimbi partenerul de viaţă e uneori la fel de înţeles ca a-ţi schimba limuzina sau a te muta de la bloc într-o vilă. Firesc este însă ca pentru acest lux să se plătească o taxă corespunzătoare, fiindcă oricum cel care a avut în cursul vieţii cinci neveste este mai câştigat, măcar teoretic, decât amărăşteanul care a îmbătrânit lângă una singură. Chiar dacă a avut parte de un stres suplimentar, el a beneficiat din plin de variaţie, de suspans, de lipsa acelui cancer care roade încet, numit monotonie. În plus, este recesiune economică şi trebuie să identificăm noi surse de alimentare a vistieriei ţării.

Călin Tăriceanu, de exemplu, fostul premier greu la pungă şi uşor la conştiinţă, tocmai a divorţat de a „n”-a soţie şi se pregăteşte pentru a „n+1”-a. E dreptul lui să aibă şi o colecţie de neveste, alături de aia celebră de maşini de epocă.

Dar n-ar fi normal să plătească pentru luxul său o taxă pe care o putem numi „Taxa pe nevasta adăugată”?