Cătălin MIHULEAC

E o mândrie importantă să se scrie despre compatrioţi de-ai tăi în paginile unui ziar prestigios ca „Le parisien”. Aşa că m-am mândrit şi eu citind numărul de luni, 15 august, care dedica unor români un amplu reportaj, intitulat „La vrai arnauque des faux sourds-muets” („Adevărata escrocherie a falşilor surdo-muţi”).

În cuprins, era vorba de sute, poate de mii de mici romi de naţionalitate română, care au invadat obiectivele turistice pariziene, dându-se drept surdo-muţi. În fond, ei n-au nici pe dracul şi le funcţionează gura şi urechile ca oricăruia dintre noi. Sunt copii de ţigani, ţinând nişte tabele în mână, care dau un aer oarecum oficial activităţii lor. Agaţă lumea pentru a o fraieri, cerând bani pentru handicapurile lor imaginare.

Vor bani, cât mai mulţi bani, nicăieri durându-i că ne fac pe toţi românii de cacao, că suntem puşi în aceeaşi oală cu ei.

Autorităţile franceze rămân neputincioase, deşi legile lor pedepsesc drastic - dar numai teoretic, pe hârtie - infracţiunile respective. Nimic mai simplu n-ar fi pentru franţuji decât să trimită la faţa locului câţiva poliţişti în straie civile, sub acoperire, pe care să-i escrocheze infractorii, astfel încât să-i poată prinde în flagrant şi să-i conducă frumuşel la secţie pentru interogatoriu. Iar în cursul interogatoriului, să afle cine îi trimite la produs şi cât de gros este firul infracţional pe care îl deapănă toţi răpănoşii ăia.

Nu-i acesta cursul logic? Dar când vine vorba să găbjească nişte romi, pe toţi îi apucă o ruşine colosală, care-i face să se fâstâcească de o manieră iremediabilă.

Mult mai comod e să pui eticheta că toţi românii sunt nişte lepădături cu care e preferabil să nu ai de-a face, decât să lupţi punctual împotriva infractorilor.

Această scârbă a francezilor faţă de noi este vizibilă, deşi avem atâţia alţi oameni care lucrează onest în ţara lor. Dar despre ăia, ziarul „Le parisien” nu scrie nici un reportaj. De ce să scrie, că doar nu ies cu nimic în evidenţă?