Cătălin MIHULEAC

Cu Gigi Becali ne-am lămurit cu toţii de mult, mai ales de când face ţara de râs, în calitate de europarlamentar. Un om sub medie din toate punctele de vedere, inclusiv acela al decenţei. Un tip simplu, needucat, care s-a văzut confruntat cu o popularitate nemeritată şi a luat-o, cumva explicabil, razna de tot.

Îmi amintesc cum, în urmă cu câţiva ani, a interzis să se cânte un imn rock al formaţiei „Queen” la începerea meciurilor echipei „Steaua”, reluând teza bisericii, veche şi penibilă, că muzica rock transpune la chitară, orgă şi baterie temele Diavolului. Pe deasupra, solistul formaţiei „Queen” era homosexual, iar puritanul de el nu putea tolera ca un homalău să cânte pe stadionul său.

         Pe unul ca Gigi Becali, ca să îl pedepseşti, trebuie să îl sechestrezi într-un loc retras şi să-i arzi în faţa ochilor munţi de CD-uri cu submuzică de Nicolae Guţă şi Florin Salam-Parizer, sau ce alte idioţenii o mai asculta el.

Ca să îl chinui, trebuie să îl sileşti să înveţe pe de rost câteva strofe din „Luceafărul”. Trebuie să îi confişti portţigaretul din care fumează cu fentă – apropo, aia nu e „iarba dracului” ? – şi să-l îndopi cu bombonele „Mentosan”. Trebuie să îi jupoi de pe perete carpetele cu păuni şi răpiri din serai, şi să-i otrăveşti ochiul cu apusuri de soare în Deltă şi cu răsărituri de soare la Marea Neagră.

În fine, un tip de la care, e clar pentru orice om cu scaun la cap, nu poţi avea nici o pretenţie. Alta e însă problema mea: cât de redus trebuie să fii, ca să te întovărăşeşti cu unul ca ăsta ? Şi mă refer aici la tipa aia, Gabriela Vrânceanu-Firea, care şi l-a pus naş de cununie.

Individa asta foarte tare nu mi-a plăcut niciodată, poate şi pentru că faţa ei de ştiucă nu mi se pare potrivită pentru micul ecran. Dar credeam că are ceva sub coafură, mai ales că nici la prima tinereţe nu se mai află, ca să dea vina pe lipsa experienţei de viaţă.