Cătălin MIHULEAC

Povesteam recent despre dureroasa frustrare produsă lui Caragiale de liberalul Dimitrie A. Sturdza. Acesta cere, în 1891, să nu i se acorde premiul Academiei, pentru volumele „Teatru” şi „Năpasta”, motivându-şi astfel votul împotrivă: „Domnul Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea.” Apropo, cine a spus că „patriotismul e ultimul refugiu al unei lichele”?

Caragiale nu-l uită pe fruntaşul liberal, fost prim-ministru în câteva guverne, căruia îi dedică, în ziarul „Epoca”, şase ani mai târziu, pamfletul „O lichea”. Ca orice condeier de clasă, Caragiale îşi porneşte scrierea cu meşteşug, de la etimologia cuvântului „lichea”. „Leki, sau lichea, însemnează pe turceşte pată; cu deosebire pată de care nu te poţi scăpa, pată neştearsă.”

Luându-şi astfel măsuri de precauţie, cu o falsă sinceritate, adaugă: „Să mă ferească Dumnezeu a întrebuinţa cuvântul acesta în accepţia alterată pe care-o are în limba noastră; îl voi întrebuinţa numai şi numai în sensul propriu, pe care-l are în limba originară.” Cititorul inteligent îşi dă seama însă că toată această roboteală din jurul termenului are ca scop inducerea sensului contrar: „În acest sens propriu zic clar: teribilă lichea e d. Sturdza.”

Prin urmare, licheaua e o pată fără leac. Fiind pată fără leac, „licheaua apare pe prima pagină a Monitorului, ca prezident al Consiliului”, iar apoi „reapare la tribuna prezidenţei Senatului.” E peste putinţă a scăpa de asemenea pacoste, prin vechea metodă a curăţătoriei. Se impun măsuri radicale: „Nu e de făcut nimic altceva când ţi se lipeşte licheaua de pulpană, decât să iei foarfecele, să tai bucăţica mânjită şi să o arunci în foc.”

Apoi, Caragiale plusează, în falsa lui atitudine, prilejuind un moment delicat, care, administrat nefericit, poate zădărnici eforturile de până acum: „Cum aş îndrăzni eu să spun că d. Sturdza e o fiinţă de care nu te poţi scutura dacă ţi-a căzut în spinare, o secătură care se ţine de oameni mai rău ca scaiul şi de care nu se poate scăpa lumea decât prin mijloace violente?”

Imediat ne desluşeşte de ce se fereşte să-şi numească personajul „lichea”, în sensul românesc, de „secătură”. „Mâine, poimâine oi mai prezenta o carte la un premiu academic pentru produceri literare: licheaua ar fi în stare să se aşeze pe cartea mea şi să latre că premiul se cuvine mai potrivit unui manual franţuzesc de geologie de la ’48, tradus de d. G. Ştefănescu, cum poate dumnealui traduce.”

Aşadar, asta era: autorul avea de plătit o poliţă, totul nefiind decât o răfuială personală, o ranchiună veche de şase ani! Păcat, totuşi, că intruziunea interesului personal compromite ca o igrasie construcţia acestui pamflet minunat.