Mircea Radu IACOBAN

În încheierea periplului prin subteranele Iaşiului (vezi „Monitorul” de marţi şi joi), câteva presupuneri privind rostul şi rolul construcţiilor subterane despre care mulţi au scris şi puţini le-au văzut.

 Prima ipoteză: ar fi vorba despre un sistem de colectare şi drenare a apelor pluviale, înainte de a fi deversate în iazul bahluvian din coasta Palatului domnesc. Posibil. Mai greu de explicat rămân dimensiunile construcţiei subterane. Palatul însuşi nu era decât o aglutinare de clădiri fără monumentalitate, ridicate fie din piatră, fie din lemn, vălătuci (paiantă), cărămidă arsă şi nearsă. Abia la 1806 avea să se edifice o clădire impozantă, dar cu firave soluţii constructive, ceea ce i-a conferit totdeauna, mai ales după incendiile din 1625, 1723, 1751, dar şi după reclădirea din veacul XX, starea şi statutul de eternă reparaţie capitală, valabilă şi astăzi.

Apare ca evident disproporţionată amploarea amenajărilor cu bănuită funcţie doar în hidrologia urbană, prin comparaţie cu desfăşurarea totuşi modestă a arhitecturii Curţii domneşti. Şi câtă vreme în podeaua de lespezi se puteau zări, ici-colo, urme uşor adâncite ale unei probabile poteci, am avea temeiuri să bănuim o îndelungă circulaţie pedestră, apa apărând mai târziu.Dacă nu chiar către mijlocul veacului XX, când s-a înregistrat fenomenul creşterii nivelului pânzei freatice şi au fost inundate subsoluri din zonă. De altfel, apa strălimpede nu dădea nici un semn de oarece curgere, şi nici n-am întâlnit depunerile de aluviuni rezultate dintr-o funcţie de drenaj a ansamblului. O a doua ipoteză ia în seamă vecinătatea fostei Vămi domneşti din preajma bisericii „Sf. Lazăr”. Din nou, plauzibil. S-ar putea să fie vorba despre spaţii de depozitare, printre articolele vămuite aflându-se şi produse perisabile, păstrate în răcoarea subteranelor. Ipoteza noastră, cea de a treia, nu le elimină numaidecât pe celelalte, dar încearcă să introducă în ecuaţie destinul special al târgului Iaşi.

Ceea ce astăzi considerăm a fi oraş străvechi era, acum trei veacuri, cu premeditare aşezat sub zodia provizoratului, datorită faptului că era aşezat în calea tuturor incursiunilor de pradă, mereu sub ameninţarea pustiirilor şi pârjolirii. Ar fi riscant, desigur, să identificăm aici o desluşită filosofie a ieşeanului, mereu aflat „sub vremi”, dar probabil că alături de metafora îngropării viei până trece crivăţul, nevoia şi şiretenia i-au arătat că-i mai înţelept să ofere furiei dezlănţuite a tătarului spectacolul de apocalips al unui oraş-decor arzând cu flăcările cât plopii, în acest mod şi în acelaşi timp ferind, păstrând, ocrotind, adevăratul sâmbure al vieţii orăşeneşti, cu atât mai ascuns cu cât focul de artificii al paiantei trosnea mai ameninţător. Este motivul pentru care uliţa cutare arăta într-un fel primăvara şi se bucura de cu totul altă „tratare cinematografică” în pragul toamnei. Şi, desigur, acesta-i motivul pentru care ne-au rămas atât de puţine construcţii civile din veacurile XVI-XVII, în vreme ce alte oraşe, mai adăpostite de istorie, au avut când şi cum să-şi valorifice dreptul la piatră. În vreme ce Iaşiul-butaforie ardea (numărul incendiilor majore trece de 100!) locuitorii apelau la ocrotirea pietrei „de Răpidea” în incinta mănăstirilor-cetate, imposibil de cucerit într-un asediu fulger, şi în nesfârşitele beciuri, hrube şi galerii întreţesute după un plan capabil să pună în umbră păienjenişul subteran din „Misterele Parisului”. Astfel că temeinica constructorului ieşean, dialogul său cu eternitatea, pot fi evidenţiate mai ales în etajul superior (mănăstirile-cetate fiind amplasate pe forme de relief dominante), fie în etajul inferior, unde s-au fost edificat zone protejate, eventual cu funcţie dublă.

Astfel s-ar explica amploarea amenajărilor subterane. Care, din nefericire, nu mai există. Dacă toate noile construcţii din „centrul civic” ar fi fost atacate concomitent, probabil s-ar fi sesizat amploarea şi consistenţa sistemului de galerii. Cum, însă, şantierele s-au deschis la date diferite, mult distanţate în timp, la fiecare s-a aflat „un beci inundat” (de fapt, porţiune de galerie) pe care s-au grăbit să-l umple cu pământul din excavaţii. Caut şi tot caut să dau de urma filmului difuzat de tvr în anii ’70 la rubrica „reportaj de scriitor”. Neîndoielnic, a fost păstrat în arhivă. La toate demersurile, inclusiv scrise, n-am primit nici un răspuns din partea conducerii tvr.