Mircea Radu IACOBAN

De regulă, închisorile se construiesc în afara oraşelor; oricum, nu în buricul târgului. Austro-ungarii au procedat programatic invers, mizând pe efectul timorant al prezenţei puşcăriei în chiar centrul civic al urbei: şi la Suceava, şi la Sighet, clădirile mohorâte ale vestitelor închisori par a fi constituit punctul de forţă în jurul căruia s-a structurat oraşul. Astfel amplasate, deveneau ameninţătoare semne de exclamare: imperiul veghează. Mai ales că, şi la Sighet, şi la Suceava, erau destinate reprimării  românilor: cu clădirea puşcăriei mereu dinaintea ochilor, se strecura în subconştientul „supuşilor kesaro-crăieşti” sugestia că, oricând, asta poate să-i aştepte.

 Cine să mai ştie ce drame s-au petrecut în celulele şi pe culoarele în care, re-modelate funcţional, robotesc acum instituţii administrative civile? Cu atât mai mult cu cât hidosul „experiment Piteşti” a început la închisoarea din Suceava (Ţurcanu a trecut şi pe aici), chiar dacă nu în alcătuirea aberantă de orori din ultimele stadii ale terorii penitenciare româneşti. A funcţionat, la Suceava, în spaţiul dintre râu şi Zamca, şi un mare lagăr, în barăcile căruia vieţuiau „politicii” aduşi să construiască rambleul noii căi ferate spre Lucăceşti-Humor. Nu l-am aflat evocat nicăieri şi mă-ntreb dacă onorabilele societăţi ce şi-au amplasat acolo edificii administrative ori de producţie ştiu că operează într-o zonă a marii suferinţe, populată de amintirea trecerii prin astă lume a încătuşaţilor din anii ’50...

Puşcăria de la Sighet a avut parte de un tratament memorialistic aparte – poate şi datorită faptului că aici şi-au aflat sfârşitul mari oameni politici în frunte cu Maniu. Construită în veacul XIX şi dezafectată în 1977, închisoarea a funcţionat din plin vreme de 80 de ani, muntele de suferinţe înfiripat aici avându-şi crestele în norii negri ai represiunilor din perioada 1945-1955 (aderarea României la ONU a impus respectarea normelor Convenţiei de la Geneva, cei scăpaţi cu zile fiind transferaţi de la Sighet; 52 muriseră). Cinicele lor certificate de deces afişate în Muzeu conţin „in nuce” sâmburele unor romane ale suferinţei care, probabil, nu vor fi scrise niciodată. Din 1995, Memorialul a fost aşezat sub egida Consiliului Europei, care-l consideră una dintre cele mai evocatoare instituţii muzeale europene, alături de  cel de la Auschwitz şi de aşezământul similar dedicat „Zilei Y” din Normandia. Vizitatorul cel mai hârşit, care a văzut destule şi a trecut prin multe, n-are cum să nu fie copleşit: o organizare muzeistică cvasi-impecabilă, dublată de un sector de cercetare ce conferă Memorialului statutul de organism viu, cu rol bine definit într-o societate ce-şi caută cu nelinişte repere şi, din păcate, pare să şi le afle în zonele complet nesemnificative ale senzaţionalului vulgar-publicitar.

Sigur că se poate pune întrebarea dacă edificiul trebuia adus, fizic, în starea impecabilă de azi şi dacă celula în care a murit Maniu n-ar fi fost cu mult mai impresionantă lăsată în mizeria de altădată. Există însă, pretutindeni, reguli şi exigenţe ale funcţionării muzeelor şi nu poţi să aduci vizitatorul într-un univers atât de imund, invitându-l la excursii printr-un iad în care cazanele duduie sub flăcări. Rămâne să completezi cu imaginaţia, iar materialul expus te ajută să înţelegi ceea ce pare de neînţeles. Am găsit, cu emoţia cuvenită, şi fotografia fostului coleg de studenţie şi de literatură Mihai Ursachi, pe care aveam să-l debutez editorial în 1970, alături de aceea (eroare!) a profesorului Ciopraga, expuse în secţiunea „intelectuali arestaţi”. I-am lăsat Blandianei şi lui Romulus Rusan un bilet prin care-i rog să se îndrepte inexactitatea; sper să i se dea curs. Altfel, Muzeul este într-adevăr formidabil şi, în sinistra incintă, parcă încă mai răsună versurile chinuitului deţinut Mihai Manoilescu: „Mereu mă simt cu trupul sub cravaşe / Şi dezgustat îmi măsor neputinţa / Durerea a pierit şi acum, în tihnă / Îmi savurez nemernic umilinţa.”

P.S.

Constat cu plăcută surprindere că articolul nostru de marţi a primit un viguros şi neaşteptat sprijin din partea preşedintelui Băsescu (”să mai terminăm cu aceste fanariotisme, ţara n-are bani...”) De unde se vede încă odată că marile spirite... se întâlnesc.