Mircea Radu IACOBAN

Cum bine se ştie, direcţiile judeţene pentru cultură nici nu organizează, nici nu susţin manifestări culturale. Potrivit atribuţiilor ce le au în teritoriu, instituţiile cu pricina ar fi mai îndreptăţit intitulate „Direcţii pentru culte şi patrimoniu”, puzderia de manifestări din care se înfiripă pulsul cultural al unui oraş sau comune rămânând să-l gospodărească, democratic, cine… se învredniceşte: muzee, biblioteci, case de cultură, primării, redacţii, ba chiar şi persoane particulare. N-aş zice că-i cel mai firesc lucru de pe lume să nu se ocupe de promovarea concretă a culturii tocmai lucrătorii direcţiilor pentru cultură – desigur, am în vedere acţiunile mari, ce necesită efort de concepţie şi de organizare, nu sumedenia de mărunte întâmplări ridicate fără prea mult temei la rangul de eveniment.
Nu prea ştiu care-i situaţia exactă, din acest punct de vedere, în alte judeţe, dar la Iaşi, polul interesului translează dintr-o zonă într-alta, fără a se face simţită vreo contribuţie a direcţiei cu pricina. „Nu-i treaba noastră” – ni se poate răspunde, cu Statutul instituţiei pe masă. Şi, într-adevăr, nu-i. Dar de ce nu-i? Asta-i altă chestiune, şi o vom lua în discuţie într-un articol viitor. Cum situaţia de la Iaşi n-aş crede că-i singulară şi cum natura are oroare de vid, dacă nu se implică forul… tutelar, apar alţi iniţiatori şi organizatori. Ceea ce nu-i rău – dimpotrivă.
O bună bucată de vreme se putea lua pulsul cultural al Iaşului consultând programul manifestărilor organizate de Muzeul literaturii (Casa Pogor). De-o vreme, frecvenţa invitaţiilor a început să scadă; felia de spaţiu rămas disponibil şi-a adjudecat-o imediat o merituoasă persoană particulară, căreia nu-i bănuiam apetenţa pentru fineţuri artistice şi răsfăţ cultural: inginerul Mihai Pascal. Cu succes în afaceri, şi-a direcţionat profitul în înfiinţarea a două elegante şi funcţionale galerii de artă plastică („Galeriile Dana”). A început cu organizarea de expoziţii bine gândite şi generos lansate, izbutind să aducă la vernisaje elita rafinată a intelectualităţii ieşene. Şi-a diversificat, repede, activităţile, înfiinţând o editură care – culmea! - nu uită să plătească drepturile de autor, devenind, astfel, o rara avis în peisajul editorial românesc, pe cât de policrom (ca să nu zic pestriţ…) pe atât de păgubos din punctul de vedere al truditorului cu peana.
De curând a început să se desfăşoare şi un ciclu de serate menite să readucă în atenţia publică reale valori ieşene, omagiindu-le cu prilejul unor aniversări mai mult sau mai puţin rotunde, sub semnul devizei nerostite „nasc şi-n Moldova oameni!” Dacă „semn al reconcilierii între generaţii” este prea mult spus, oricum, omagierile tăinuiesc şi un gest reparator, câtă vreme, potrivit metehnelor balcanismului autohton, în ultimele decenii s-a dat cu voluptate taman în pomii cu roade. Prima seară a fost dedicată academicianului Al. Zub, cu prilejul împlinirii a 75 de ani. I-a urmat, zilele trecute, un alt academician, Valeriu D. Cotea, trecut de pragul celor 83 de ani.
Este de-a dreptul reconfortant să constaţi cât interes au trezit aceste manifestări omagiale şi ce buchet de personalităţi au ţinut să le onoreze cu prezenţa. De remarcat şi contribuţia Studioului de televiziune Iaşi, care, din postura de co-organizator, a oferit o remarcabilă susţinere prin intermediul filmului documentar. Ar fi vorba, aşadar, de tentativa instinctivă de a se regăsi, barem în intenţii, virtuţi şi valori ale amiciţiei ce a caracterizat (nu fără perioade de hiatus) viaţa culturală ieşeană interbelică. Când, în 1931, scriitorii organizau conferinţa „Despre prietenie”, cu participarea lui Panait Istrati, Topârceanu, Sadoveanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Gr. T. Popa ş.m.a. Moto-ul conferinţei era un citat din Dimitrie Anghel: „Iaşul este o familie în care toţi se cunosc, se ajută şi se tolerează.” Procedând la cuvenita updatare, am avea temei să reţinem din vechea şi idealizanta formulare, mai întâi realitatea că… toţi se cunosc – nu chiar din scris; cine să-şi mai baă capul cu operele confraţilor? Că toţi se ajută, ar rămâne ca deziderat. Mă tem că iluzoriu. Că toţi se tolerează – iată un ţel concret. Şi tangibil.