Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Cu o prezentare grafică modestă (dar, cum ar spune Caragiale, „curăţică”), cu un regim de apariţie aleatoriu („revistă cu volum şi periodicitate variabile”) şi cu un preţ de-a dreptul prohibitiv, publicaţia păşcăneană dovedeşte, număr de număr, că are ceva de spus, nu se sfieşte s-o facă răspicat, fără urmă de complexe provinciale şi într-o foarte îngrijită limbă românească. Iar citatul din Titu Maiorescu aşezat pe frontispiciu desluşeşte de la bun început conduita demersului redacţional: „Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării”.
Cu „răul” se războieşte, încă din primele pagini, Magda Ursache, semnatara unui remarcabil articol polemic, transparent rezumat prin titlu: „O boală ruşinoasă numită antiromânism”. Cam prea mult am lăudat-o, în ultima vreme, pe autoare şi o să intre lumea la idei! Combate însă impecabil, aşază în pagină argumente, nu imprecaţii, oferind o adevărată lecţie de critică aplicată, plină de miez şi rigoare – imposibil să n-o remarci. Ca totdeauna, instalează un moto în capul paginii. L-a nimerit şi de astă dată, apelând la un proverb plin de tâlc: „Când frunzele tremură, nu-i treaba rădăcinii”. Autoarea observă cu îndreptăţire: „Comunismul s-o fi prăbuşit el, dar, vorba lui Aleksandr Soljeniţân, ne-a cam prins sub dărâmături, dacă patriotismul real a ajuns amendabil”. Ar merita acest articol-model o difuziune mai largă decât i-o poate asigura revista din Paşcani.
Un al doilea material de cert interes îl semnează Vladimir Udrescu: „Umbra lui Caraion la Aiud”. Citez: „Victimă a sistemului, Caraion a ieşit din tenebrele temniţelor compromis şi moral: n-a putut rezista ca alţii (Nicolae Steinhardt, bunăoară) şi a semnat pactul cu diavolul.” O lungă demonstraţie, marcată de simpatie ascunsă şi de pledoarie „pro” drapată, de circumstanţă, în hamletizări „anti”, încearcă să răspundă la întrebarea „în ce raporturi se află culpa morală a autorului cu opera sa? O anulează? O discreditează? Cât de mult o pătează? Informatorul Artur e tot una cu poetul Ion Caraion şi cu omul Diaconescu?” (N.n.: Caraion e pseudonim, iar Diaconescu, numele real.) Chestiunea nu se pune de ieri, de azi şi a primit, barem teoretic, răspuns: una-i una, alta-i alta. R. Brasilach a fost executat, Céline, aspru condamnat, la Rochelle a fost nevoit să se sinucidă. Opera acestor foşti colaboraţionişti cu nazismul însă, rezistă şi rămâne.
Ca de obicei, „Spiritul critic” ia temperatura corectitudinii literelor române, oferindu-ne buchetul vestejit şi… ţepos al ultimelor gafe izvorâte din incultură, urechism şi ignoranţă. „Ediţia de colecţie” a „Jurnalului naţional” tipăreşte cu seninătate poza lui Coşbuc însoţită de legenda… „Bardul Vasile Alecsandri”, „poetul” Nicolae Coande (cel care crede că îndeletnicirea de poet este „o meserie de dobitoc”) ciupeşte din Eminescu, dar… după ureche, modificând impardonabil slova unui poet adevărat, în „Curierul naţional”, două june autoare aşază pe două coloane citatul „V-am dat teatru, vi-l păziţi / ca p’un lăcaş de muze”, atribuindu-l lui Ienăchiţă Văcărescu – numai că adevăratul autor este nepotul lui Ienăchiţă, Iancu Văcărescu ş.a. m.d.
Culmea ridicolului fiind atinsă de Valentin Hoss-Longin, care vorbeşte dezinvolt despre „versul eminescian” „Mult e dulce şi frumoasă”, când autorul stihului cu pricina este, la 1857 (Eminescu avea doi ani!), George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce-o vorbim…” După câte se vede, „Spiritul critic” păşcănean şi-a luat în serios (şi cu folos) misia de santinelă la corectitudinea literelor române!
