Mircea Radu IACOBAN

În sfârşit, demarează lucrările la proiectul de reabilitare şi dezvoltare turistică a mănăstirii Golia! Dacă piatra zidirilor ar vorbi, multe ar mai povesti despre risipa de promisiuni ce ţine loc, de ani şi ani, gestului constructiv adevărat. Dar să nu hulim şi să ne bucurăm că o perlă din salba mănăstirilor Moldovei îşi va regăsi barem parte din strălucirea de odinioară, plus adaosul amenajărilorprielnice turismului modern şi civilizat. Golia nu-i o mănăstire oarecare.

În veacul al XVI-lea, era punctul principal de sprijin al apărării Iaşului în partea de miază-noapte. Avea zidurile şi turnurile mai trainice decât cele ale Curţii domneşti şi, la ceas de restrişte, adăpostea sub privegherea crenelurilor sale vieţile târgoveţilor, mereu ameninţate de năpasta năvălirilor. Un Tetraevanghel dăruit de ctitorul Ion Golia (sau Golăi) la 1546 poartă inscripţia „îl dădu spre ruga sa în biserica cea de piatră din Iaşi”, aceasta însemnând că, în afara Goliei, toate bisericile Iaşului erau din lemn, paiantă şi ce va mai fi fost? Chiar şi azi, în epoca betoanelor armate, fortăreaţa Goliei zici că-i expresia unui pumn de tărie inexpugnabil, sumeţit odată pentru totdeauna şi menit să rămână în veci de veci unde l-au răsădit strămoşii. Petru cel Mare, în iunie 1711, după ce s-a minunat, la Trei Ierarhi, de horbota sculpturilor lăcaşului, preţuind logodna în piatră a artisticului cu sacrul, după ce, la mărunta Mitropolie de atunci, a-nţeles că supuşii lui Cantemir ştiu a trece şi proba umilinţei întru credinţă, închinându-se la mănăstirea-fortăreaţă Golia a avut revelaţia a treia: aceea a relaţiei dintre puterea gândului şi forţa concretă a faptei, solid materializată într-o incintă ocrotită şi de pământeni, şi de Cel de Sus...

Noul Proiect prevede modernizarea infrastructurii de acces şi a celei turistice, apoi consolidarea  bisericii şi a turnurilor din colţurile zidului de incintă, dar şi a aceluia de la intrare, atât de cunoscut, izolarea liniei de tramvai printr-o protecţie împotriva vibraţiilor, amenajarea parcărilor şi a spaţiilor verzi din jur. Cum se vede, treabă ar fi destulă, costurile depăşind 5 milioane de euro (4,4 milioane – fonduri europene nerambursabile). Ar mai rămâne, totuşi, două chestiuni de discutat, valabile nu numai în cazul Goliei. Prima: de-a lungul deceniilor, au apărut construcţii civile (case de locuit) sprijinite de zidul exterior al mănăstirii. Nu cred că a putut să existe un arhitect al Eforiei Iaşilor care să aprobe oficial astfel de crunte parazitări ale imaginii fortăreţei; probabil, casele s-au ridicat ilegal şi au rămas... c-aşa-i la noi. În orice colţ de lume, ansamblurile similare, religioase sau nu, au fost curăţate de orice adăugire civilă parazită ulterioară. Ceea ce s-ar cuveni să se facă şi la Golia, dacă noul Proiect nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură. A doua chestiune - turnul de la intrare. Cine mai ştie că, înaintea restaurării din 1900, arăta cu totul altfel, fiind de două ori mai înalt? Inscripţia restauratorilor spune că jumătatea superioară a turnului a fost demolată deoarece „în urma focurilor şi a cutremurelor întâmplate crăpând, ameninţa a se surpa.” (Cam tot aşa a dispărut şi clopotniţa de la Trei Ierarhi.)

Şi mai zice că, de fapt, partea de sus n-ar fi decât o adăugire din 1855 a egumenului Meletie. Ştim însă că, din totdeauna, Pojărnicia veghea oraşul din turnul Goliei. N-avea ce vedea de la jumătate. N-aş crede că egumenului i-a venit dintr-o dată năstruşnica idee de a dubla înălţimea clopotniţei; mai degrabă aş bănui că Meletie a făcut niscaiva modificări şi reparaţii, trecându-se apoi în vreo pisanie ca nou-ziditor.(Ceea ce s-a întâmplat şi cu mănăstirea: inscripţia de la intrarea în pridvor glăsuieşte că Vasile Lupu a zidit Golia, n-a terminat-o şi a trebuit s-o „săvârşească” în 1660, Ştefan, urmaşul lui Vasilie Voievod. Ctitorul adevărat fiind, de fapt, Ion Golăi. Domnitorul a rezidit biserica şi feciorul a isprăvit lucrarea...) Cu materialele uşoare de acum, prin readucerea turnului la vechea înfăţişare (imaginile vechi există), Iaşul ar căpăta, în zona centrală, un accent urbanistic de invidiat şi, în acelaşi timp, un martor elocvent al trecutului urbei, copleşită de siluetele blocurilor-turn. Ceea ce mă tem că nimeni nu va avea curajul să propună...