Doru POPOVICI

Am văzut şi finale mai frumoase. Tot atât de valabil e şi faptul că am văzut încă mai multe finale incomparabil mai urâte. Nu mă număr printre elogiatorii muncii brute, de salahor. Chestii de felul „nu prea are el tehnică, în schimb e muncitor” ori „a arat terenul de-a lungul şi de-a latul, dovedindu-se util echipei” ori mă lasă rece, ori mă scârbesc de-a dreptul. Fotbalul e artă, nu secţia sculărie a fabricii de tractoare. Ca atare, nu mă interesează decât momentele memorabile din fiecare meci, lucrurile cu adevărat excepţionale. Dacă se întâmplă aşa ceva, o dată, de două ori într-o partidă, sunt mulţumit. E motivul pentru care pe Mutu îl consider fotbalist adevărat, argumentul fiind oricare dintre golurile sale (unul mai spectaculos decât celălalt), iar Bănel, chiar dacă ar alerga, să zicem, 17 km într-un meci, n-o să ajungă fotbalist niciodată. A avut Chelsea – Manchester spectacol? Ba bine că nu! Începând chiar cu golurile. Primul, hai să zicem norocos, a fost dovada că şi (sau mai alea) în meciuri cu miză mare, există – doar la marii fotbalişti – mintea limpede, dublată de un simţ al jocului, care „face diferenţa”. Mă rog, n-a fost să fie, fiindcă diferenţa de pe tabelă a fost anulată de o altă minte limpede plus o execuţie cu capul cum n-am mai văzut de pe vremea lui Ruud Gullit. Una peste alta, un meci care pe lângă goluri a mai avut şi câteva bare sau sen-za-ţi-o-na-le nu poate fi catalogat altfel decât ca foarte spectaculos. Aţi fost atenţi la statistica afişată la sfârşit de meci? Scria acolo că în cele 120 de minute, jucătorii lui Chelsea au alergat în total 139 de km, iar ai Manchester-ului 144. Împărţiţi, vă rog, la 11 (nu băgaţi şi rezervele, că în teren au fost, mereu, doar câte 11 jucători, că doar cei înlocuiţi n-au alergat, după ieşire, pe… bancă!) şi o să vedeţi că ies cam câte 13 km pe cap de om. Au fost de toate, inclusiv penalty-uri ratate prosteşte, ba şi de cine nu te aşteptai, iar la urmă, evident, a câştigat… cealaltă echipă, nu cea cu care am ţinut eu! Ceea ce mă face să trag o concluzie logică: când şi la noi va sta un antrenor pe bancă timp de 21 de ani, şi nu cinci într-un singur an, ca la Dinamo, atunci poate vom înţelege şi diferenţa dintre un Ferguson şi un Lăcătuş, nu numai dintre Drogba şi Nicoliţă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un meci cu de toate .

Comentarii