Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Ceas de ceas, câte ceva din Iaşul vechi, Iaşul istoric, se pierde. Nu (numai) din vina timpului, ci (mai ales) din pricina nepăsării şi chiar ignoranţei unor ieşeni. Peste doar o lună, oraşul va intra în cel de al 600-lea an de existenţă atestată documentar; cu ce îşi va putea proba în faţa oaspeţilor vârsta, în afara edificiilor religioase? Mai nimic. Aşa zisa „casă a lui Dosoftei” n-are nimic cu mitropolitul întemeietor al versului cult românesc; e-o simplă clădire de neguţători, datând din veacul XIX. Palatul culturii, considerat de mulţi ca fostă reşedinţă domnească ştefaniană, n-are decât 80 de ani. A fost ridicat în două decenii şi se repară de şase. Teatrul Naţional e condamnat să zacă între schele încă patru ani – Filarmonica, nici nu se ştie cât. De altfel, schela tronează pretutindeni în Iaşi, având funcţie de argument contabil: „Nu vedeţi? Se lucrează!” Cum se ridică schela, dispar muncitorii şi totul încremeneşte într-un stand-by... etern (de unde şi pleonastica formulă „şantier în lucru”). Cine mai ştie când s-a înveşmântat în schele biserica Trei Ierarhi? Între scânduri a rămas de ani buni – chipurile „se lucrează”. Dacă n-avem, în Iaşi, clădiri civile foarte vechi (am vorbit, într-o altă tabletă, despre destinul particular al capitalei Moldovei, care n-a prea avut dreptul la piatră), barem să le păstrăm pe cele ce poartă semnificative amintiri. Aş! Casa vornicului Alecsandri, în care s-a născut primul nostru mare dramaturg, datând din sec. XVIII („Muzeul teatrului”) a fost retrocedată unui oarecare Taitler, din Israel, care nu se ştie ce destinaţie va da clădirii şi nici dacă îşi propune s-o conserve. Zilele acestea am văzut, cu jale, că s-a dărâmat casa cu cerdac în care ar fi locuit Veronica Micle, dar şi bătrâna casă moldovenească emblematică de strada Ralet. În locul lor, se vor ridica vile. Nimic rău în asta – numai că vile puiesc pretutindeni, din Constanţa la Pocreaca, din Băileşti la Slobozia. Deplângeam uniformizarea şi depersonalizarea oraşelor datorită cartierelor-dormitor, ivite prin polimerizarea apartamentelor cu toarta înăuntru; acuma, ce-i? Termopane, gresie italiană, acoperişuri stridente şi... MGA în casa ta. În tot sudul Moldovei n-am zărit nici o vilă care să preia câte ceva din vechea arhitectură civilă a locului. Chiar şi-n Ţara de Sus, destui bucovineni îşi durează case care, arhitectonic, s-ar putea cu onor alinia şi la Las Vegas. Puşi în faţa aceloraşi realităţi, oltenii s-au ofuscat; „Ce vrei, dom’le, să construim cule cu sacnasiu?” Sigur, nimeni nu-şi doreşte reşedinţă cu prispă, zămnic şi hogeag, dar parcă prea după ilustrate de pe altă lume se construieşte acum în România... Polonezii au reconstruit Varşovia, în sărăcia de după război, exact aşa cum a fost – deşi i-a costat triplu. Nemţii au refăcut zonele orăşeneşti de mare tradiţie respectând cu sfinţenie imaginile vechilor albume. După distrugătorul bombardament german, cartierele londoneze au renăscut în vechea şi ştiuta înfăţişare – evident, utilizându-se materialele nou apărute şi tehnologiile veacului. Petersburgul de aia-i Petersburg, fiindcă a ştiut să-şi păstreze, barem arhitectural, aura de odinioară. La Iaşi – şi scriu despre oraşul meu având convingerea că situaţia nu-i deloc singulară – a existat şi există o arteră legendară. În cazul nostru, strada Lăpuşneanu. Ajunsă şi titlu de roman celebru, privilegiu de care a mai avut parte doar Calea Victoriei din Bucureşti, strada ieşeană exprima şi ilustra spiritul ieşean însuşi, - mai ales al perioadei interbelice. Încă acum 6-7 ani auzeam vorbindu-se despre proiecte de reabilitare. Nimic semnificativ nu s-a mai întâmplat. După aceea, s-au tot croit proiecte, s-a constituit chiar o Asociaţie a riveranilor, au fost cheltuite niscaiva fonduri europene... Dar nu se rezolvă nimic amplasând bănci, plantând stâlpi cu lampadare şi (promisiune oricum neonorată) revenindu-se la pavajul cu piatră cubică. Întreaga stradă, şi în primul rând faţadele, se cuvine restaurată, înlăturându-se adaosurile parazite şi modernizările excesive – cam aşa cum s-a procedat cu centrul Sibiului. Numai că în afară de „o să...” şi „se va...”, concret, nimic. Şi dacă nici în anul aniversar 600, atunci, când?
