Aduceri aminte: Bătălia de la Tămășeni - Partea I

Luna care a început, brumărel cum îi spuneau bătrânii, pentru că în fiecare an aduce cu ea primele brume care prevestesc apropierea iernii, ne înfățișează ca o carte deschisă mai multe evenimente ce au avut loc de-a lungul timpului. Dintre ele, o să mă opresc la două momente istorice, cu urmări deosebite în evoluția poporului nostru. Primul a avut loc în ziua de 12 brumărel din Anul Domnului 6957 (1449), care va aduce pe scaunul Moldovei pe tatăl celui care va deveni ceva mai târziu Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Evenimentul are loc într-o perioadă marcată de mari frământări în întreaga lume, determinate mai ales de expansiunea fără precedent a Imperiului Otoman în Europa care își deschidea drum prin Serbia, Albania și Țara Românească spre Roma, Veneția, Buda și Viena, pe care voia să le cucerească, pentru a-și extinde astfel hotarele peste restul continentului. În acele vremuri cumplite pentru lumea creștină s-a ridicat și a stat demn ca un neclintit zid de apărare un mare erou al luptelor duse împotriva păgânilor, marele român Iancu de Hunedoara.

Ridicat dintr-o familie de răzeși vlahi, prin iscusința și faptele sale, feciorul lui Voicu și al Elisabetei avea să obțină pe rând titlurile de ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, iar din anul 1446 și pe acela de guvernator și regent al Ungariei, fiind numit Princeps al creștinătății de Papa Nicolae al V-lea.

Cu toate strădaniile sale și apelurile făcute de papa de la Roma, craii și prinții creștini nu s-au grăbit să-i vină în ajutor pentru a opri tăvălugul pornit vertiginos de la sud, pregătindu-se să pună stăpânire pe răsăritul și centrul Europei. De aceea, în campaniile duse împotriva păgânilor Iancu a trebuit să se bizuie în cea mai mare parte doar pe forțele lui, la care s-a străduit să atragă celelalte două țări române surori, Moldova și Țara Românească. Pentru a le avea de partea lui, marele comandant de oști Iancu Huniade avea să intervină și să pună în aceste țări domni care să-l asculte și să-i stea alături. Așa se face că la multe din bătăliile duse, oastea lui Iancu era formată alături de hânsarii unguri și mercenari plătiți din banii lui, de trupe adunate din Transilvania, Moldova și Țara Românească. Între pretendenții la tron care au ajuns voievozi cu ajutor primit de la Iancu au fost Vladislav al II-lea și Vlad Țepeș în Țara Românească, iar în Moldova, Petru al III-lea, care s-a căsătorit cu o soră a lui Iancu, cedându-i pe timpul vieții Cetatea Chilia pentru a o folosi în lupta navală împotriva otomanilor.

Fecior al lui Alexandru cel Bun, Petru l-a urmat pe cumnatul său în marea bătălie dusă cu turcii la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei) din Serbia, în 17-20 octombrie 1448. Lupta a fost pierdută atât din cauza diferenței numerice între cele două oști, peste 60.000 de turci față de cei 24.000 oșteni creștini cât a putut aduna Iancu, dar mai ales din cauza trădării despotului sârb Gheorghe Brancovici, care a ajuns la înțelegere cu turcii după ce și-a măritat o fată cu sultanul Murad al II-lea. Însuși Iancu era să-și piardă viața în această bătălie, a căzut de pe cal, fiind salvat de cneazul hunedorean Teodor Cnezul, pe care Iancu îl va răsplăti regește. În luptele duse au pierit câte 10.000 de oșteni din fiecare tabără, între care și voievodul Moldovei cu cei mai mulți dintre oamenii lui. Loiali marelui luptător pentru libertate și pentru apărarea credinței creștine, aceștia au stat dârji în fața dușmanilor până în ultimele clipe ale vieții, creând printre turci o fisură prin care Iancu a putut să se strecoare și să scape cu viață.

Rămas fără susținătorul său, după bătălie, Huniade a căutat să pună alt domn loial pe scaunul Moldovei, găsindu-l în persoana lui Bogdan, un fecior din flori al lui Alexandru cel Bun, după opinia celor mai mulți dintre istorici (sunt și alte opinii). Cu o oaste primită de la Iancu, Bogdan trece munții și intră în Moldova, îndreptându-se spre Suceava.

Din februarie 1449, în Moldova a fost adus ca voievod, cu ajutor leșesc, Alexăndrel, un fecior al lui Iliaș Vodă (fiul mai mare a lui Alexandru cel Bun) și al prințesei Maria Holshanska, sora regelui Poloniei Vladislav Jagello (vară cu Cazimir al IV-lea, Mare Duce al Lituaniei din 1440 și rege al Poloniei din 1447). Era un copil de 12 ani, prin care Țara Leșească voia să-și impună supremația asupra Moldovei.

Andrei Breabăn