Eveniment cultural la Rădăuţi a doua zi de Paşti, prilejuit de lansarea volumului „Taumaturgul îndrăgostit” al autorului Dumitru Parasca

Luni, 9 aprilie 2018, într-o superbă şi primăvăratică după-amiază de sărbătoare, am răspuns favorabil invitaţiei de a participa la un moment cu totul şi cu totul deosebit. În sala de conferinţe a Hotelului Gerald's din Rădăuţi, m-am alăturat unei distinse audienţe din urbea noastră bucovineană, pentru a împărtăşi un eveniment fericit închinat cărţii (pentru că tot ne aflăm în luna în care se sărbătoreşte, pe 23 aprilie, Ziua Internaţională a Cărţii). Dedicată lansării volumului „Taumaturgul îndrăgostit” al domnului Dumitru Parasca - volum căruia autorul mi-a oferit onoranta bucurie de a-i scrie un „Cuvânt Înainte” - reuniunea a fost una de înaltă ţinută, cu peste 100 de participanţi. Cele peste 120 de minute s-au concretizat într-o reţetă rafinată de manifestare culturală în care şi-au făcut loc ingrediente dintre cele mai alese: secvenţe muzicale, partituri şi arii celebre interpretate de „Accordo Quartet” şi tenorul Ştefan Moldovan, discursuri ale unor oameni remarcabili ai culturii bucovinene, precum scriitorul Ioan T. Lazăr, caricaturistul şi graficianul Mihai Pînzaru - PIM, umoristul Constantin Horbovanu, pictorul Florin Bejinari, epigramistul Emil Ianuş, scriitorul şi istoricul Ion Prelipcean.

„Taumaturgul îndrăgostit”oferă cititorului oportunitatea de a fi mai mult decât martorul unei obişnuite poveşti de iubire: un itinerariu al descoperirii interioare, schiţa unui „Bildungsroman”[1] în care desfăşurarea epică se îmbină într-o manieră elegantă, inspirată şi armonioasă cu lirismul. Călătoria fantastică a celor doi îndrăgostiţi, Bogdan şi Irina, „adevărate torţe ale pasiunii”, echivalează cu transcenderea universului vizibil, prin mijlocirea sentimentului unei iubiri sincere, pure, totale. Preocupările cotidiene se estompează, dispar în faţa întâlnirii cu un orizont existenţial calitativ diferit, acela al cunoaşterii şi totodată al vindecării prin cunoaştere. Iubirea dobândeşte astfel statutul privilegiat de terapeutică mentală, transformând protagoniştii în subiecţii unei autentice rupturi de nivel ontologic. Străbaterea celor cincisprezece case sau, cu o expresie heideggeriană, adăposturi ale fiinţei, prin intermediul „sărutului iubirii perfecte”, transformă „Taumaturgul îndrăgostit” într-o love story neobişnuită prin însăşi obişnuitul ei, universală prin însăşi particularitatea pe care o concretizează în chip admirabil. Îndrăgostiţii evadează din constrângerile perimetrului mundan, înscriindu-şi existenţa monadică într-o dimensiune cu adevărat fascinantă.

Scrisă într-un limbaj deopotrivă accesibil şi pătruns de simboluri şi implicaţii profunde, cartea se pretează cu generozitate unor multiple niveluri de analiză şi interpretare. De pildă, ea poate fi lecturată atât într-o cheie gnoseologică, în care iubirea devine mijlocul accederii la adevăruri existenţiale fundamentale, cât şi într-o cheie ontologică, nivelurile de existenţă, concretizate în cele cincisprezece case, fiind tot atâtea straturi de dezvăluire şi aprofundare a propriei arhitecturi interioare, o reinventare a sinelui. Însăşi insula pe care ajung cei doi îndrăgostiţi şi, odată cu aceştia, cititorul care-i însoţeşte în călătoria lor, constituie simbolul perfect al izolării pe care o experimentează practicanţii iubirii autentice. Leitmotivul scrierii, iubirea este instrumentul perfect al cunoaşterii propriului eu, a celuilalt şi a lumii, amintindu-ne parcă de zbaterile filosofului-teolog Aureliu Augustin, cel care, în „Confesiunile” sale, substituie în mod legitim ambulando[2] cu verbul mult mai potrivit amando[3]: nu ajungi să-L întâlneşti pe Celălalt mergând către El, ci iubindu-L. Tot astfel, tradus într-un registru laic, nu mergând ai şansa de a te descoperi pe tine însuţi şi, totodată, de a-l descoperi pe celălalt, ci numai iubind.

Suntem invitaţi să luăm parte la o călătorie iniţiatică, la un travaliu educativ sau paideutic jalonat de simboluri, mostre şi daruri de mister şi numerologie, totodată de maxime, îndemnuri, sfaturi şi îndrumări în vederea unei vieţi trăite în orizontul împlinirii, a unei vieţi – după cum spune însuşi autorul – organizate. Imnului închinat raţiunii, din Casa Asimov, i se adaugă îndemnul întoarcerii la viaţa simplă, trăită în acord cu Natura, din Casa Tolstoi. Trăirea responsabilă a miracolului din fiecare moment, experimentată în Casa Mishima, este dublată de conştientizarea prezenţei unui scop în tot ceea ce se numeşte viaţă: hazardul, întâmplarea, haosul nu îşi au loc într-un univers marcat de amprenta înălţătoare a iubirii. O astfel de teleologie[4] conferă traseului existenţial direcţie, sens, resemnificând însăşi conceptul de destin.

Metafizica visului este completată cu realitatea din Casa Voltaire, acolo unde iubirea celor doi îndrăgostiţi dobândeşte statutul oficial, pecetluită printr-un sărut taumaturgic, „care a vindecat toate rănile omenirii”. Ceasornicele din casa Voltaire instanţiază nu numai religiile trecute, actuale şi viitoare ale omenirii, totodată plasează iubirea în vecinătatea sacrului, a miraculosului dar, mai ales, oferă cititorului o lecţie importantă privind raportarea la divinitate: pluralitatea perspectivelor şi a modurilor de manifestare a sentimentului religiozităţii. Este momentul în care existenţa se transfigurează, evoluând către un nivel de ordin superior: acela al taumaturgului ce îşi depăşeşte ignoranţa, conştientizează mecanismele de manipulare şi control, totodată înţelege că Dumnezeu, dincolo de dogme sau idei preconcepute, nu este altceva decât „frumuseţe, iubire şi înţelepciune”.

Casa Goethe îi aminteşte călătorului despre importanţa motivaţiei, a furtunii şi a avântului interior, atât de necesare în realizarea oricărei întreprinderi omeneşti, indiferent dacă aceasta se concretizează în muzică sau poezie, ca forme eminamente artistice. Cartea vieţii trebuie citită cu nesaţ, prin efort consecvent de depăşire a propriilor limite, fără ezitări sau temeri, doar cu credinţa în transcendenţă şi în propriile posibilităţi, cu convingerea existenţei unui scop şi deblocarea energiilor cosmice primordiale. Universul poetic se oferă celor doi îndrăgostiţi în Casa Eminescu, în serenitatea oferită de codrii de aramă şi pădurea de argint, odată cu revelaţia faptului că tinereţea, perioada naivităţii şi a încrederii oarbe în viitor, trebuie trăită plenar. Întâlnirea celor doi îndrăgostiţi cu teiul lui Eminescu, arborele secular de aur, permite conectarea, prin acest axis mundi, a dimensiunii prezentului cu viitorul, totodată este prilejul unei revelaţii referitoare la însăşi esenţa naturii umane: „omul este subiectul creator din univers, dar se doreşte ca el să fie condus de moralitate şi de etica profesională.”

Mitul clasic al androginului îmbracă forma încărcată de semnificaţii a apologiei acestui cuplu originar, demiurgic, revelator: „bărbatul şi femeia dansând / Sunt ca un izvor din care curge seva vieţii –/ Te prinzi în horă şi răsare viaţa, / Soarele, viitorul, speranţa, / Înverzeşte deşertul, iar drumul are sens.”

Lectura ne permite să pătrundem, alături de cei doi îndrăgostiţi, în peştera lui Platon, acolo unde umbrele sunt considerate realităţi, iar iluziile sunt luate drept adevăruri infailibile. Descoperim o interpretare în cheie politică a celebrei alegorii platoniciene, „teoria umbrelor” fiind redată însă într-o manieră reţinută, moderată, dar subtilă, pertinentă şi convingătoare, cu evitarea conştientă a oricărei alunecări în didacticism sau pedanterie. De la Platon, acuzatorul muzelor şi al celor care le slujesc, ajungem să-l cunoaştem pe însăşi Marele Magician al cuvintelor, Homer, al cărui spirit se încarnează în corpul unei tineri femei. Spectacolul „Cum se valorifică folclorul” este de fapt pretextul trecerii în revistă a unei suite de generaţii, de la generaţia technofilă Alpha, la copiii virtuali ai generaţiei Z, dependenţii de încurajare ai generaţiei Y, scepticii generaţiei X şi, în cele din urmă, bătrânii exploziei demografice. Mai important este mecanismul iluziei pe care însuşi Homer îl întreţine, magia prin care rapsodul antic dictează tendinţa dominantă, spiritul epocii (Zeitgeist), „corupe simţurile cu iluzii făcându-i să-şi găsească consolarea în minciună”. Fascinanta aventură a cunoaşterii şi a descoperirii propriului sine şi a lumii înconjurătoare continuă cu Casa Vergilius, etajele stratificate ale Casei Dante şi, în mod deloc surprinzător, cu Casa Eşafod în care protagoniştii ajung să se confrunte cu temerile şi fricile lor cele mai profunde.      

Cartea „Taumaturgul îndrăgostit” poate fi considerată, dincolo de virtuţile ei literare incontestabile, ca fiind un îndreptar valoros pentru orice persoană care aspiră la trăirea autentică, circumscrisă în orizontul iubirii, un ghid existenţial exprimat într-un limbaj narativ şi liric accesibil, dar încărcat de profunzimi şi subtilităţi filosofice. Evoluţia celor doi îndrăgostiţi, Bogdan şi Irina, prin universurile imaginare, constituie, fără nici un fel de emfază sau artificii interpretative de prisos, o adevărată desfătare pentru intelectul şi pentru sensibilitatea cititorului. Istoria personală a îndrăgostiţilor taumaturgi se confundă, printr-un efort auctorial incontestabil, cu însăşi istoria amplă, adesea dificil de înţeles şi de descris, a umanităţii. Trecutul, prezentul şi viitorul se combină într-un compoziţie textuală remarcabilă, reţeta devenirii, a maturizării unei iubiri se pregăteşte în creuzetul gândirii, al memoriei şi, mai ales, al imaginaţiei. Povestea pe care o descoperim între coperţile acestei cărţi îmbogăţeşte spiritul, pentru că ea oferă hrană îndestulătoare deopotrivă amatorului de artă poetică şi gurmandului neobosit al reflecţiilor metafizice, totul prezentat într-o manieră lingvistică accesibilă şi atractivă, lipsită de artificii sau ornamente nepotrivite. Pregăteşte-ţi inima şi mintea, cititorule, pentru că urmează să pleci într-o călătorie memorabilă, punctată cu revelaţii şi descoperiri impresionante, un itinerariu iniţiatic la capătul căruia nu vei mai fi cu siguranţă acelaşi!

Sincere şi călduroase felicitări domnului Parasca: o dată pentru scrierea unei minunate cărţi despre iubire şi, a doua oară, pentru orchestrarea unei frumoase şi neuitate după-amiezi culturale la Rădăuţi!

Profesor Florin George Popovici

[1] der Bildungsroman – expresie care provine din limba germană, însemnând, într-o traducere aproximativă, dificil de realizat, roman al construcţiei (personalităţii).