Decembrie la Mălini

La Mălini, decembrie e sinonim cu ,,luna lui Labiş". Născut şi trecut în veşnicie în decembrie, poetul pare să ne amintească mereu, ca şi Eminescu altădată, că ,,începutul şi sfârşitul sunt a filei două feţe" şi că ,,vede-n capăt începutul cine ştie să le-nveţe". Într-un singur cuvânt, permanenţă.

Şcoala, biblioteca şi căminul cultural din Mălini, în faţa căruia tronează o statuie a poetului achiziţionată prin grija primarului Petru Nistor, îi poartă numele. Cum altfel? Copiii îi recită cu mândrie versurile şi chiar îşi încearcă şi ei condeiul. Doar trăiesc pe un tărâm al poeziei, nu-i aşa?

În fiecare an, în decembrie, şcoala pe care am slujit-o aproape patru decenii îmi face câte un dar de suflet. Iar darul e parcă an de an mai frumos. Anul acesta, participarea la ediţia a II-a a ,,Zilelor Şcolii <Nicolae Labiş>", organizate în perioada 2-6 decembrie, a fost cu adevărat o revelaţie. Organizatorii – şcoala, în frunte cu doamnele profesoare Viorica Davidel - director şi Rodica Corduneanu - coordonator de proiecte şi programe educative, în colaborare cu primăria, prin persoana domnului Dumitru Amariei, viceprimar şi redactor al ziarului local, s-au întrecut pe ei înşişi. Festivitatea de deschidere a sărbătorii „Zilelor Şcolii”, ediţia a II-a, a continuat cu o serie de concursuri şi ateliere de creaţie la care au participat elevii, urmate de lansarea celui de al doilea număr al revistei şcolii, „La noi, acasă, la Mălini”. Manifestările au inclus, ca şi anul trecut, un simpozion al profesorilor de limba română din comună. Dacă anul trecut simpozionul a avut ca temă poezia lui Nicolae Labiş, anul acesta numele poetului a fost corelat cu numele celui pe care poetul îl numeşte în grai dulce moldovenesc ,,bădiţa Sadoveanu". Sunt 55 de ani de când prozatorul a părăsit această lume. Trăim pe meleaguri sadoveniene şi labişiene. Drumul care urcă spre Munţii Stânişoarei, în vârful cărora se află Crucea Talienilor, e drumul Victoriei Lipan şi drumul bătut adesea de Labiş în căruţa bădiţii Gheorghe Panţiru de la Văleni. Iar Sdoveanu a pescuit cândva în râul Suha, cel cu ,,păstrăvi pestriţi", în care Labiş se scălda cu ,,ochii deschişi".

Se spune că odată, intrând într-o sală a Şcolii de Literatură din Kiseleff 10 pentru a vorbi cursanţilor, Sadoveanu, care ştia ca nimeni altul că din şcoala aceea vor ieşi atâţia scriitori câţi au intrat, a întrebat scurt: ,,Labiş e aici?". Şi când de undeva o voce i-a răspuns afirmativ, maestrul a conchis: ,,Bine, atunci putem începe".

Ni l-au reamintit, aşadar, pe Sadoveanu profesorii Liliana Popescu, Angelica Murăraşu, Mihaela Isăilă, Dumitru Murariu, pentru ca în final Dumitru Amariei să-i readucă împreună în faţa ascultătorilor pe cei doi mari creatori într-o parabolă emoţională.

Manifestările au culminat în ziua de 6 decembrie cu spectacolul artistic ,,Ştafeta generaţiilor", desfăşurat la Căminul Cultural Mălini, într-o sală de o mare frumuseţe, renovată de curând. Sala gemea de lume: copii, părinţi, bunici, profesori de azi şi de ieri, foşti elevi ai şcolii, invitaţi. Printre invitaţi, preot profesor Gheorghe Brădăţanu, un mare iubitor de carte şi un excelent cunoscător al istoriei locurilor, le-a vorbit celor prezenţi despre Labiş în memoria sucevenilor şi a românilor. Şi ca o transpunere în realitate a visului labişian cu ,,a venit Eminescu la mine", printre invitaţi s-a aflat doamna Maria Popescu, profesor de limba română în Botoşani şi colaborator al Şcolii Mălini, în proiecte educative pe tema Eminescu-Labiş.

Am trăit un moment de intensă bucurie când directoarea şcolii a dat citire unui mesaj emoţionant semnat de profesorul Petre Nicolaescu de la Şcoala ,,Petre Ghelmez" din Bucureşti, împreună cu care, când încă eram la catedră, am iniţiat un proiect educativ inspirat de opera celor doi poeţi ale căror nume le poartă şcolile noastre. Bucureştenii s-au legat sufleteşte atât de mult de Mălinii lui Labiş încât proiectul continuă şi azi, patronat în continuare de doamna Margareta Labiş. Iată, mi-am spus, te retragi, dar ce frumos este şi ce bucurie simţi când rămâne ceva după tine!

O altă bucurie a fost reîntâlnirea pe care organizatorii au prilejuit-o profesorilor pensionari, cărora doamna directoare le-a înmânat, drept omagiu, diplome pentru întreaga lor carieră didactică. Primul nume care s-a auzit a fost cel al Adelei Popa, fost director al şcolii. ,,Nu sunt un om în vârstă", a spus ea, ,,sunt un om cu multe amintiri".

Apoi, rând pe rând, au urcat pe scenă formaţiile artistice ale copiilor, frumoşi, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu tricolor în piept. Întâi, copiii de la Poiana Mărului, locul de naştere al poetului. Profesorul Spiridon Julei şi-a acordat vioara şi sala a ţâşnit brusc în picioare, pentru că vocile subţirele şi suave au început să cânte ,,Deşteaptă-te, române!". Au urmat alte cântece patriotice, iar în final, ,,Odă bucuriei".

Au răsunat apoi colinde, aduse pe scenă de copiii de la Suha şi Mălini, îndrumaţi de profesorii Liliana Popescu şi Luminiţa Norocel, versuri ale poetului, s-au derulat scenete şi momente de joc popular şi dans modern. Copiii de la Pîraie au dovedit un talent actoricesc remarcabil şi am fost uimiţi să aflăm de la profesorii lor Mihaela Isăilă şi Olimpia Plăcintă că i-au îndrumat din umbră, ideea de spectacol şi regia le aparţine de fapt lor, copiilor.

Simona Vasilovici, fostă elevă a şcolii, astăzi un interpret de muzică populară cu care comuna se mândreşte, le-a oferit copiilor un dar muzical de Moş Nicolae, înconjurată de copii legănându-se fericiţi în pas de horă.

Spectacolul s-a încheiat în chip simbolic cu o parabolă scenică interpretată cu talent şi emoţie artistică pe fundalul unei transpuneri muzicale răscolitoare a poeziei ,,Moartea căprioarei". Interpreţi - un grup de elevi ai şcolii din Mălini, îndrumaţi de profesoara Angelica Murăraşu. ,,Răducu chiar plânge" - am auzit lângă mine o voce. Da, Radu Burlui, elevul care l-a interpretat pe poet, chiar plângea. Şi de aici încep ,,necuvintele" lui Nichita Stănescu, cel care, atunci când l-a auzit pe Nicolae Labiş recitând, într-un amfiteatru bucureştean, ,,Moartea căprioarei" s-a gândit că el n-ar putea ajunge niciodată un poet atât de mare. Şi a ajuns. Iar peste ani avea să-i fie mereu dor de ,,cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labiş". Ca şi nouă...

Profesor Maria Creţu