INTÂLNIND-O PE DUDUIA OTILIA

   Nu departe de strada Zlataust unde căutasem nu de mult Casa Teodorenilor, la marginea mahalalei cu acelasi nume ne aşteaptă o altă minunăţie a vechiului Iaşi, într-un fel poate uitate de unii, dar totuşi pline de amintiri. E vorba de strada Bucşinescu, numită astăzi cu mare emfaza strada Otilia Cazimir, nume dat în 1994 cu ocazia Centenarului naşterii ei. Aici a trăit şi a creiat “bunica cu mii de nepoţi şi strănepoţi”…

   Pomenisem pe undeva în scrieriile mele de ea. Mie ruşine a aminti cum şi în ce fel am cunoscut-o. Reamintesc că era o zi geroasă de “crăpau şi pietrele” cum se spunea în popor, iar în duminica cu pricina care mă duse tocmai din centrul Iaşului, tocmai la asa zisa barieră a Podului Bucşinescu nu o pot uita. Aici, ca şi în alte puncte de “intrare” ale Iaşului, cum ar fi intrarea din spre Pacurari sau de la Podul de fier în duminicile iernilor acelor ani aceste aşa zisele “bariere” erau asaltate şi solicitate de mai toţi ieşenii, vârstnici sau tineri.

   Incă nu se lăsase de ziua. C-am patru dimineaţa şi “bătaia” pentru o “săniuţă” cu lemne tăiate deja începuse. Gerul pişca la maximum, încât genele şi sprincenele noastre erau înălbite, părând a fi “înzepezite” şi totuşi ne războiam unii cu alţi, că la un moment dat apărea ca din pământ şi câte un miliţian, destul de arţăgos, bine îmbrobodit, dar totuşi şi el bine zgribulit de frig, care cu părere de rău îi confisca bietului ţaran truda şi sănia plină cu munca sa…

   Un adevărat talcioc. Multă lume. Erau şi aşa zişii “specialişti”. Se căutau diferite esenţe: fag, stejar, tei sau brad. Eu cel puţin doream un lemn de carpen. Din mica mea experienţă ştiam deja că lemnul de carpen întreţinea prin ardere căldura teracotei şi a camerei, raportat cu cel de brad care înlesnea bine aprinderea.

   Repezindu-mă ca la o adevărată pradă, radicând intantaneu privirea, dau de…moş Condurache şi el bine imbrobodit şi greu de recunoscut. Era de prin părţile Bârnovei. Fost un vechi pacient de al meu. Ca fapt divers, mă învrednicea întotdeuna de Paştile Creştinesc cu câte un miel gata tăiat. Bucurie pentru amândoi. Fără să ne mai tocmim, numai din priviri. eram gata cu “târgul”. Dând să plecăm, mă lovesc de privirea mustărătoare şi desgurajantă a unei femei bine înfăşurată în zeci de şaluri şi cojoace şi care de bine de rău afirma sus şi tare că ea a fost…”prima”. Cică ea a depistat săniuţa cu pricina. Protestul ei destul de elegant dar totuşi destul de sever părea de neclintit, mai ales şi sunt précis, că mulţimea adunată care o susţineau, probabil cunoşteau personalitatea ei. Dar moşul meu era totuşi cu picioarele pe pământ. Aşa c-am plecat “sănătoşi” spre casa mea tocmai din centrul oraşului…

   Mă găseam în Parcul Copoului, unde pe iarba moale şi curată de multe ori îmi pregăteam examenele sau colocviile. Aici “domnesc” şi amintirile celor trei prieteni, Creangă, Eminescu şi Veronica Micle în prezenţa Teiului cel umbros, părtaş şi el la atâtea întâlniri. Toata atmosfera creiată te copleseşte. Da, tot aici  ne sperat am văzut-o şi pe “duduia” plimbându-se ca un căţeluş. Mi-am amintit de Lulu, căţeluşa lovită de o maşină. In urma tragicului accident a scăpat, dar a rămas fără un picioruş. A supraveţuit. Mi-am amintit de poezia ei “Căţeluşul şchiop”. Aşa îşi făcea zilnic programul de plimbare duduia Otilia alături de un necuvântator suferind. Amintesc, că cine o vedea pe aceasta femeie cu adevărat miloasă, care iubea mult animalele, comentau că mai toate pisicile străzii Ghica din imediata învecinătate a casei ei, fără de stăpân se găseau în ocrotirea ei, exact ca în poezia ei, “Doamna cu pisicile”…

   O întâlnire chiar inopinată. Locuiam doar pe Zlataust, strada vecină cu “fundătura” Bucşinescu, locul unde a trăit şi a creiat aceasta mare poetă, scriitoare, traducătoare şi publicistă al Iaşilor de atunci. Aşa se face că drumurile noastre s-au întretăiat. Eram în verbă. Eram în toiul unor colocvii. Fugeam să “prind” tramvaiul. Reciproc, ne-am recunoscut. Ruşinea m-a cuprins, reamintindu-mi de “incidentul” întâmplat. Cerântu-mi scuzele de rigoare şi după un schimb amabil de politeţe, dădusem să plec. Totuşi, m-am ales cu o învitaţie în “căsuţa amintirilor ei” după spusele ei, la o dulceaţă de cireşe amare şi un pahar aburind cu apa rece. Am mai întâlnit-o pe Otilia Cazimir. Dar, mă opresc doar la cele de mai jos…

   Eram învitatul bunului meu amic, pictorul Val Gheorghiu. In holurile Ateneului şi cinematografului din Cartierul Tătăraşi se desfăşura vernisajul expoziţiei acestui pictor de prestigiu a Iaşului contemporan. Concomitent în sala mare ne întrecuta “Duduia” Otilia împreună cu un alt mare poet al zilelor de atunci, George Lesnea conduceau  un matineu literar…

   Totuşi, surpriza mea cea mare a fost momentul, mult comentat de cei din anturaj când şefa mea, prof.dr.Andrei Mirela m-a anunţat “să fiu prin apropiere, că are programată o mare somitate publică şi literară”. Lucrând, ca “mâna dreaptă” a ei, închipuiţi-vă, impulsul şi starea mea când mie mi-a revenit cinstea să o învit pe scaunul dentar pe mult respetata persoană, pe “poeta suflete simple” în speţa pe… Otilia Cazimir.

Iosef-Ioju Haimovici