Explicaţia termenului violenţă este dată pe larg în dicţionar: nestăpânire în fapte, în vorbire, folosirea forţei, încălcarea ordinii legale, contrângerea (şantaj), furia mânia, impulsivitatea, care duc la situaţii nefaste.

Ne amintim cu toţii de zilele şi nopţile din decembrie 89, când suna ca un refren peste vacarm cerinţa-rugăminte: „Fără violenţă!”, cu toate acestea au murit oameni, iar urmaşii lor trăiesc cu sufletul rănit, fără vindecare.

Un singur lucru ne-ar vindeca puţin: adevărul despre rolul jucat de „turişti străini” – ca să nu învinuim pe nedrept pe nimeni.

S-au făcut apoi apeluri la conciliere, adică la înlăturarea divergenţelor, la împăcare, la punerea de acord a contradicţiilor. Ne era şi ne este atât de necesară pentru vindecarea neamului, care, de atâtea ori în istorie, ani mulţi a trebuit să stea în genunchi. Au apărut apoi numeroase partide cu poziţii opuse, „democraţia” dezordinii totale, legi noi, dar şi interese externe noi şi tot mai „binevoitoare”, încât românii nu se mai recunosc între ei.

În şcoli violenţa a început prin alungarea unor dascăli, prin refuzul repartiţiilor după absolvire, tinerii devenind şomeri şi emigranţi. Ţinuta vestimentară, respectul pentru muncă (fie ea şi voluntară) au dispărut, făcând loc vulgarităţii şi bătăilor. Urmează, probabil, folosirea armelor de foc, după exemplul „ţărilor dezvoltate”.

În deschiderea noastră spre lume, au năvălit dejecţiile: droguri, SIDA, pedofilia, violuri, crime şi sinucideri la tot ceasul. Dispariţia locurilor de muncă a generat o nouă pătură socială: boschetarii, hoţi şi şarlatani de toate dimensiunile. Armata de magistraţi, oameni ca şi noi, nu mai poate face faţă: într-o judecătorie mică având loc şi cât 65 de procese pe zi! Uneori şi legea este „pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă”! Unii criminali sunt eliberaţi fiindcă „nu pot suporta detenţia, nu le permite starea de sănătate” (nu fac aluzie la cei doi ostaşi!) Dar cum îşi trăiesc întreg restul vieţii cei rămaşi fără fratele sau tatăl sau sora ucisă?

„Drepturile omului” – sintagmă devenită demagogică – atâta timp când nu presupune dreptul fiecărui născut la viaţă, este mereu prezentă, dar şi falsă.

O legislaţie, clară, logică, obiectivă ne-ar salva pe toţi de la o sufocare sigură.

Dar trăim pe viu şi o violenţă politică: se sfâşie românii între ei pentru putere, mai ceva ca o haită de lupi flămânzi de la o biată căprioară muribundă cu numele de România.

Şi tot peste Ocean ni se dă adresa pentru a lua exemplu şi a nu fi surprinşi de violenţă.

Noi ne uitam că puterea de peste Ocean – fără să le facem nimic – ne-au „înzestrat” în 12 aprilie 1944 cu un cimitir de morţi prin bombardament: cimitirul „Sf. Vinere” din Bucureşti. Şi mai păstrăm o amintirea vie din timpul războiului rece: gândacul de Colorado de care nu mai scapă cartofii noştri, pe care-i consumăm trataţi cu chimicale. Că şi comunismul s-a instalat la noi în urma înţelegerii între Rusia, America şi Anglia, o ştim.

De ce să nu recunoaştem că e bună confruntarea, că nu suportăm dictatura, că normal e, ca sus cel mai bun e să fie ales.

Noi, humorenii, de câţiva ani trăim un sentiment de mândrie că oraşul nostru a ieşit la lumină din norul cenuşiu şi că, în sfârşit, peisajul minunat, prin care a zburat istoric şi Ştefan cel Mare cu oastea lui, unde a poposit şi s-a rugat Cerului, este cunoscut în ţară. Oamenii locului, atât de aşezaţi ca fire, recunosc meritul primarului Marius Ursaciuc, pe care l-au votat în mare majoritate, nu pentru culoarea politică, ci pentru culoarea omeniei şi a hărniciei. Printre primele fapt a fost şi aceea de a asigura un adăpost pedepsiţilor de soartă, care dormeau prin piaţă, prin gară şi prin parcuri. Dacă în lupta politică s-a scotocit şi în biografia lui pe când avea vreo 19 ani, asta tot violenţă se cheamă. Atunci, ca artist amator era în trupa „8 fără cârmaci” şi a putut fi şantajat cu ameninţarea de a fi exmatriculat, iar acum şantajul are culoarea „lustraţiei” şi motivul invidiei şi scopul ciolanului. Oricum, humorenii sunt acum mai mult de partea lui. Şi cât de credibile pot fi toate înscrisurile, dacă şi banii pot fi atât de uşor falsificaţi? Şi dacă iar dăm o fugă peste Ocean, aflăm acum că şi armele de ucidere în masă din Irak au fost fabricate de C.I.A. (revista „Historia” oct.2008). Şi cu toate acestea „în numele dreptului omului” a „democraţiei” (nu a petrolului !!!) acolo mor oameni de câţiva ani şi chiar fii de români!

Poate ar fi bine să ne amintim că viaţa e doar una şi prea scurtă, şi să ne întrebăm dacă este unul dintre oamenii politici care are dreptul să arunce cu piatra. Şi să ne amintim că şi Iisus a fost trădat doar pentru nişte arginţi, trădarea ducând la cea mai crudă violenţă.

Noi, cei cu amintiri, îi considerăm demagogi, ipocriţi, neruşinaţi pe cei care au studiat în trecut chiar cu burse în străinătate şi nu numai că nu şi-au anulat titlurile obţinute dar atacă violent liniştea oamenilor simpli. Fac mereu, oricum şi oricând trimiteri negative la securitatea statului, armată de care nu se poate lipsi nici o ţară. Iată că unul din rândul acestei formaţiuni – Putin -  s-a impus pe plan mondial punând în umbră multe strategii.

Românii prin fire sunt iertători, solidari şi dornici de un trai decent şi paşnic.

Noi, bucovinenii, sperăm că readucem pădurea înapoi pe dealuri şi pe români acasă. Nu renunţăm la proverbul: „Fie pâinea cât de rea / Tot mai bună-n ţara ta”. Zilele trecute, o colegă (F.B.) cu lacrimi în voce şi-n ochi îmi spunea că un copil a stat toată ziua cu capul pe bancă. La întrebarea ce-l doare, a răspuns: „Aseară, tata a plecat în Italia ...”

Este o violenţă cumplită şi lipsa locurilor de muncă, un motiv care ar trebui să-i unească pe oamenii politici din România.

Prof. Viorica Lavric
Gura Humorului

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Violenţa noastră... cea de toate zilele....

Comentarii