Narcis SIRETEANU

Vorbeam săptămâna trecută despre cât de neisprăviţi sunt scriitorii români de vârf, amintindu-i pe regretabilii Manolescu, Vosganian, Cărtărescu şi Vişniec. Patru rable literare a căror întreţinere – mai ales cartea verde, cea care dă acces pe drumurile europene – costă statul românesc mulţi bani.

Marii scriitori – cei adevăraţi - nu sunt nişte profitori ai banului public. Marii scriitori ies în evidenţă prin coloană şi fibră. Sunt oameni curajoşi, se opun dictaturilor, iau poziţie. În cazuri excepţionale, stau, ca Dostoievski, în faţa plutonului de execuţie. Iar câţiva dintre ei au fost chiar eroi.

Din această ultimă categorie îl pomenesc azi pe admirabilul J.D. Salinger. Îl ştim foarte bine. Opera lui de bază – romanul „De veghe în lanul de secară” – este cartea de căpătâi pentru cititori de toate naţionalităţile şi rasele. Câţi dintre noi nu s-au regăsit în personajul său, adolescentul nonconformist Holden Caulfield?

Şi pentru mine „De veghe în lanul de secară” este între cărţile pe care le-aş lua în sacoşă la deportarea pe Lună. Dar şi volumul „Nouă povestiri” îmi place la nebunie. Căci orice prozator adevărat scrie – precum compozitorii - şi simfonii, dar şi sonate.

Într-una dintre aceste scurte proze – intitulată „Pentru Esmé, cu dragoste şi abjecţie” – îl regăsim pe Salinger soldat, în anul 1944, antrenându-se în Anglia pentru debarcarea din Normandia.

Căci Salinger a făcut parte din trupele americane care au intrat în Europa pârlită de Hitler. Pe celebra „plajă Utah”, sub o grindină de gloanţe, Salinger a început, alături de camarazii săi, lupta pentru valorile democraţiei. A scris istoria.

De acolo i s-au şi tras depresiile care l-au chinuit mai târziu. Tot de acolo, însingurarea progresivă. Căci Salinger s-a retras încetul cu încetul din viaţa publică, până a dispărut cu totul.

Poate fi el comparat cu piţiponcul Cărtărescu?