Narcis SIRETEANU

În timpul anilor de facultate, m-am pricopsit cu o mulţime de dascăli lipsiţi de orice aptitudine didactică sau fără un minim suport ştiinţific. Unii erau de-a dreptul penibili, prin lipsa lor de pregătire profesională. Au intrat în învăţământul superior pe calea pe care se intră în toate domemiile din România: proptiţi de un tată sau de un unchi influent, cu generozitatea unei şpăgi, cu nişte sucuri intime oferite de fetele frumuşele vreunui prof înzestrat cu puterea de a tăia şi spânzura.

Am cunoscut însă şi oameni remarcabili, irepetabili aş putea spune, cu toată oroarea mea faţă de cuvintele mari. Profesori cu minţi sclipitoare, dascăli calzi la inimă şi luminoşi la chip.

Cel mai aproape de inima mea s-a situat şi se situează o doamnă a literelor. Profesoară, la catedra de literatură rusă. Traducătoare din clascii literaturii ruse, începând cu Dostoievski şi Tolstoi. O minte copleşitoare, radiind o cultură care te încremeneşte în admiraţie. Şi, peste toate, un suflet cu limpezimi de cristal.

Mă bucur de prietenia acestei doamne rare, care ea însăşi pare coborâtă din lumea lui Cehov. E la pensie, dar încă activă. Conduce în continuare doctorate. Adineauri vorbeam cu ea de ultima teză, pe care un absolvent urmează s-o susţină. Analizează tema iubirii în cele mai importante religii.

Doamna profesoară e ajunsă la un prag de înţelepciune în care ştie că tema sună bine pe hârtie, dar în practică n-are nici o valoare. Omul nu a fost proiectat ca o fiinţă iubitoare. El este cea mai egoistă fiinţă. În afară de sine şi de familia lui de gradul zero, nu există nimic. Mila, toleranţa, sacrificiul faţă de aproape sună bine, dar sunt de neîntâlnit la om.

Aceasta este explicaţia pentru care cele mai mari crime din istoria omenirii au avut şi au un imblod religios. Procesele inchiziţiei, cruciadele, pogromurile, jihadul... Zi azi ceva necugetat despre Mohamed şi dă-mi de veste dacă rămâi în viaţă.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.