Aerosmith, omorâţi de sunet

Dacă n-ar fi fost Sorin Avram care să mă mâne (“Du-te, Dodo, ce dracu’, le-ai văzut pe toate, şi tocmai acu’, la urmă…?”) şi Florin Ciobâcă (mulţumesc încă o dată) care să ne ajute cu biletele, zău că nu m-aş fi dus la concertul de vinerea trecută, dintr-un motiv cât de poate de valabil: peste Clapton nu se poate. Cine, ce să cânte ca să te desprinzi din vraja produsă de God şi să te poţi bucura pe deplin, la exact o săptămână distanţă?

S-o luăm însă pe rând: prima imagine, după intrare, a fost că spaţiul este insuficient. Mai erau două ore şi jumătate până la ora începerii şi era deja arhiplin. A doua, încă mai năucitoare: echipamentul de sunet era cam de trei ori (!!!) mai puţin decât la Bob Dylan. Iar lumea, de trei ori mai multă şi, cumva, de altă factură: grosul îl alcătuiau omuleţi de 25-30 de ani, „echipaţi” cu multă bere şi care în mod evident, într-o largă majoritate, veniseră să cânte tot, cap-coadă, deci să acopere şi ei, cât se putea, din sound-ul grupului. Confirmarea a venit încă de la deschidere: Reamonn abia se auzeau, dar mi-am spus că nu folosesc întregul echipament, aşa cum e obiceiul. Speram, încă, să fie doar o falsă impresie. N-a fost. Cu o întârziere de o oră şi aproape jumătate faţă de ora înscrisă pe bilet (20.00), justificată de prezenţa lui Reamonn care au cântat şi ei o oră, în urale, fluierături şi tropăieli, au apărut Aerosmith... sau nu!?

Că deşi stăteam faţă de scenă la o distanţă poate puţin mai mică decât stătusem la Clapton, nu vedeam nimic. Am constatat că întrucât „Zone Arena” e un spaţiu perfect plat, de la cei 30-40 de metri unde mă aflam, nu se vede scena! Dacă ar fi fost mai înaltă cu vreo 2 metri, era O.K. Aşa însă, a fost un coşmar: stat 2 ore pe vârfuri, gâtul strâmb, îmbrânceli, scandal (nu eu, ci alţii mai înalţi, care nici ei nu vedeau), pahare de bere aruncate în fetele cocoţate pe umerii unor flăcăi (chestie de înţeles până la urmă, doreau şi ele, sărăcuţele, să vadă ceva, cât de cât).

Peste toate, sunetul oribil, absolut modest: erau lipsă câteva sute de mii de watts, astfel că, în pofida eforturilor supraomeneşti ale lui Steve Tyler, ceea ce cânta el aproape nu se auzea. Iar ce se auzea era distorsionat aproape cât la cel mai prost concert văzut de mine vreodată: Def Leppard şi Whitesnake. Aerosmith a fost doar cu o idee mai răsărit dar, o spun apăsat, nu din vina lor, ci a nesimţiţilor de organizatori români care s-au scumpit la tărâţe, adică au închiriat mai puţine boxe decât era nevoie.

Aerosmith înseamnă, înainte de orice, Steven Tyler. Am încetat să ne mai mirăm de performanţele acestor oameni săriţi de 60 de ani. Steve nu face excepţie: la fel ca Jagger, ca Brian Johnson, ca Paul McCartney (oare am să apuc să-l văd vreodată live!?), Dylan, Plant, la cei 62 de ani este perfect, atât fizic cât şi vocal. În plus, pentru că Aerosmith este un business înainte de a fi un fenomen muzical, Steve le dă spectatorilor (în cazul de faţă, români), cam tot ce-şi doresc: piesele-standard, ca să poată fi cântate de tot poporul, vorbe „simţite”, inclusiv în română (“vă iubesc”) dar şi în engleză (“Bucharest – a perfect place”; “you are the perfect audience” etc.), ce mai, nici nu băgai de seamă că sunetul e catastrofal.

Alături de Tyler, Jo “Fukin’” Perry (că aşa ni l-a prezentat Steve, ba chiar de două ori!) a dus greul spectacolului, prestând la chitară ca un adevărat maestru. În plus, singura piesă rock’n’roll clasic din concert l-a avut vocal tot pe el, şi zău că a sunat excelent.

De altfel, alături de asta mie mi-a mai plăcut o alta atipică pentru Aerosmith, clasicul „Baby, Please Don’t Go”. Fanii devotaţi au cântat vers cu vers de la piesa de debut a concertului, „Love in an Elevator”, până la cea care l-a încheiat, „Walk This Way” (observaţi că începutul şi sfârşitul au fost în forţă),  de mare succes… feminin bucurându-se letargicele “Crazy”, “Cryin’” şi “Dream On”.

De altfel, ca o concluzie, Aerosmith cântă doar două piese: una “tare” şi o baladă, în mai multe versiuni şi sub mai multe titluri fiecare. Dar le cântă perfect, fără fisură, Steve Tyler având un dramatism al interpretării situat undeva la intersecţia dintre Alice Cooper şi Mick Jagger. Pe acesta din urmă nu-l imită, pur şi simplu, ci parcă se teme că ar putea crede cineva că el... nu-i Jagger!

I-am văzut, asta-i important. Mi-au plăcut. Rămân cu un regret enorm: Că au încăput pe mâinile unor neisprăviţi de organizatori care efectiv şi-au bătut joc de munca lor. Şi implicit de noi, spectatorii.