Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

Pericopa evanghelică de la Matei 8, 28-34; 9, 1 ne arată faptul că obişnuinţa cu „absenţa“ lui Dumnezeu şi obişnuinţa cu răul îi pot face pe oameni să-l prefere mai degrabă pe satana decât pe Dumnezeu. Fragmentul menţionat ne vorbeşte despre succesul de care predica şi faptele Mântuitorului Hristos s-au bucurat în Capernaum. Evanghelistul Matei ne relatează că Mântuitorul a hotărât ca, din Capernaum să treacă pe lac în partea de răsărit a Marii Galileii. Ajuns acolo, în ţinutul Gadarenilor, Mântuitorul este întâmpinat de doi oameni posedaţi de diavol. Aceştia locuiau în morminte şi erau atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea trece pe drumul acela. Posedarea de diavol este ultimul stadiu al suferinţei înainte de moarte şi de iad sau stadiul cel mai de jos la care poate ajunge o fiinţă umană în care nu mai este prezent Dumnezeu. Biserica mărturiseşte că încă din viaţa aceasta oamenii pot să pregătească, atât fericirea şi bucuria împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi nefericirea şi suferinţa iadului. Împărăţia lui Dumnezeu este locul unde domneşte Dumnezeu cu tot ceea ce înseamnă prezenţa Sa; iadul este locul unde stăpâneşte satana, cu tot ceea ce presupune prezenţa satanei.

Chipurile demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor ne arată foarte clar ce înseamnă stăpânirea de diavol: violenţa, groaza, suferinţa. Cum Mântuitorul a venit să ne scape de chinurile iadului prin jertfa Sa, prin minunile săvârşite, i-a adus la normalitate pe toţi cei a căror suferinţă anunţa chinurile iadului. Cei doi demonizaţi reprezentau o categorie prin care diavolul îşi trimitea semnele prezenţei sale într-o lume care Îl scosese pe Dumnezeu din interiorul ei.

Diavolii ştiu că vor fi supuşi judecăţii, dar cei care se găseau în cei doi posedaţi considerau venirea lui Hristos prematură. Considerau că li se făcea o nedreptate că erau sancţionaţi cu alungarea din oameni înainte de timpul pe care şi-l calculaseră probabil ei înşişi. Diavolii Îl roagă pe Iisus ca, dacă îi va alunga din cei doi oameni, să le permită să intre în turma de porci care păştea pe malul lacului.

La evrei, porcul era considerat animal necurat. Prin urmare, duhurile necurate tind spre ceea ce este necurat. Duhurile rele caută trupuri potrivite răutăţii lor. Porcii însă, posedaţi de duhurile rele, s-au aruncat în lac şi s-au înecat. Permiţând demonilor să intre în porci, Mântuitorul a sancţionat ipocrizia israeliţilor care, cu toate că socoteau porcii drept animale necurate, îi creşteau pentru a-i vinde vecinilor lor neevrei. Cu alte cuvinte, ceea ce era necurat pentru ei, putea fi bun pentru alţii. Era una dintre formele în care se manifesta dispreţul gadarenilor faţă de concetăţenii lor neevrei. Acest mod de a scoate bani nu-i absolvea pe gadareni de încălcarea Legii. Erau nişte ipocriţi. Or, lui Dumnezeu nu-I este indiferent modul în care câştigăm banii şi felul prin care ne înavuţim.

Misterul din cetate

Evanghelistul ne relatează că păzitorii porcilor au alergat în cetate şi au anunţat cele petrecute. Locuitorii acesteia au venit la Mântuitorul, Căruia nu I-au imputat paguba făcută, nu l-au ameninţat, dar nici nu s-au bucurat că doi dintre concitadinii lor nu mai sufereau şi nici nu mai constituiau o primejdie pentru cei care treceau prin acel ţinut, ci l-au rugat pur şi simplu să plece din ţinutul lor.

A rămas pentru toţi exegeţii o mare enigmă de ce locuitorii Gadarei nu I-au permis Mântuitorului să intre în cetatea lor. Explicaţiile pot fi diverse. Considerăm că cea mai aproape de adevăr este aceea că locuitorii Gadarei nu puteau suporta trăirea în proximitatea supranaturalului. Nu erau pregătiţi să trăiască la alt nivel, un nivel superior din punct de vedere al demnităţii umane. Au preferat probabil să cultive necurăţii (altele decât creşterea animalelor considerate de ei necurate); au preferat să trăiască în comoditatea lor anonimă şi ipocrită, decât să-şi orienteze viaţa în funcţie de normalitatea pe care o reprezenta Hristos. Nu puteau trăi decât în limitele aşa-zisului „firesc“ pe care-l ştiau ei. Ceva deosebit, ceva mai mult, ceva superior îi incomoda. Sau poate că le era teama că, intrând în cetate, Mântuitorul ar fi fost martorul unor forme de posedare de rău mult mai hidoase decât cele care se constataseră la cei doi îndrăciţi. Poate că acolo îndrăcirea avea forme mult mai subtile, mai rafinate, forme pe care Iisus - inoportunul vizitator - n-ar fi trebuit să le cunoască. Şi dacă recunoaştem că cei doi îndrăciţi reprezentau exponenţial cetăţenii Gadarei, refuzul acestora de a-L primi pe Hristos în cetate era el însuşi o manifestare a celui rău în ei.

Pentru acel moment, nu intra în obiectivul Mântuitorului exorcizarea întregii cetăţi. Se pare că singurul său obiectiv fusese vindecarea celor doi îndrăciţi. De aceea, luând corabia, s-a întors în Caperanum.

Prietenia cu Hristos, garanţia sănătăţii sufleteşti

A fi în şi a-L avea pe Dumnezeu este un fenomen cultural, dar cu finalitate într-un demers liturgic. Pentru acest motiv, în seara zilei când a avut loc Cina cea de taină, Mântuitorul a dat poruncă ucenicilor: ,,Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“ (Lc.22, 19). Nu sunt puţini cei care neglijează astăzi tocmai acest aspect al lucrurilor: faptul că, dacă nu-L vom percepe liturgic pe Hristos, adică într-o stare de închinare şi de adorare, ne-a scăpat esenţialul din ceea ce căutăm. A-L recepta pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, mai ales cu sensibilitatea religioasă, îţi va da forţă ca lui Ilie, acea forţă care, chiar în situaţii neprielnice, îţi va oferi resursele să-ţi afirmi identitatea, tocmai pentru că Îl ai în tine pe Dumnezeu, că în tine domneşte Dumnezeu. Vei confirma că nu te stăpâneşte, nu te domină nici duhurile rele, nici propriul tău spirit infestat de necurăţirile în care te-ai fi complăcut. Din păcate, există mulţi oameni care, fie că Îl evită pe Hristos, precum gadarenii altădată, fie că Îl alungă pur şi simplu, precum locuitorii Nazaretului.

În ceea ce ne priveşte, noi ştim că El ne caută şi ni se oferă în credinţă şi în învăţătura Bisericii, în lucrările ei sacre şi, mai ales, în Sfânta Liturghie. Aici, în Sfânta Liturghie, când preotul iese cu sfântul potir şi ne îndeamnă să ne apropiem de el ,,cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, este bine să ştim că este momentul în care Hristos ni se oferă şi este de dorit să profităm din plin de această ofertă. Să ne pregătim să-L primim cu aceeaşi dragoste şi fidelitate cu care el ni se oferă şi să nu-l ţinem departe, precum gadarenii din Evanghelia acestei duminici.

(pr. prof. univ. dr. Vasile RĂDUCĂ)