Mircea Radu IACOBAN

Gigi a ajuns un soi de Nastratin Hogea al veacului XXI; nici n-apuci să te miri de cutare trăsnaie becaliană, că apare alta, mai cu moț! Și-n pușcărie, el crede că banul rezolvă toate cele – o fi, dar nu chiar în văzul lumii, cum i-a plăcut mereu să se afle și de unde multe i s-au tras; iată că ochiul neadormit al presei îi descoperă șotiile și-n pușcărie. Ca de obicei, de promis, promite (reparații capitale pe banii lui la Jilava și Rahova, rotirea bisericii închisorii ca s-ajungă altarul fix la răsărit – deocamdată, vorbe), de cerut, toată ziua cere. Frustrarea cea mare a oierului este privarea de brânză. Gigi vrea brânză. La fiecare masă. Pușcăria stână n-are, dreptul la pachete e pe sponci… Nastratin întrevede o soluție: la chioșcul alimentar al pușcăriei se vinde lapte – îl va cumpăra tot și va face brânză în celulă. Trăsnita cerere este adresată Comandantului, care, obtuz, consideră că nu-i legal să înhațe Becali tot laptele confraților de detenție și că nici n-ar prea exista, în celulă, condiții igienice pentru brânzificarea privată a laptelui de la stat. De altfel, petentul nici n-are certificat de producător… Dincolo de hazul bizar al întâmplării în sine se ițește și-un firicel de morală: puterea banului stâlcește grav percepția asupra lumii înconjurătoare, ilicit pusă sub semnul versului resemnat ”Ce nu se poate, când totul se poate?” Cică, la Parlamentul European, Gigi venea cu brânză de-acasă. Încă puțin și-și aducea și oile!

A tot plouat. Și plouă. Și tot plouă! De mult n-a mai fost așa an de hribi, numai că în mai toată presa română, inclusiv în „Monitorul”, citesc despre spitalizări alarmante datorate intoxicării cu ciuperci… „corcite”. Cauza: misterioase mutații genetice. Așadar, din Cartea de bucate a românilor trebuie scoasă tocănița cu smântână. Ca prevedere. Aș! Sute și mii de ani au adunat fără primejdie strămoșii noștri bureți pe plaiul mioritic și iată că, de prin 2011 încoace, ciupercile au hotărât brusc să se… corcească! Nu-i menirea condeierului să se amestece în astfel de gâlcevi alarmiste și nici nu invit acum, după binecuvântatele ploi din iunie, la burdușirea oarbă a sacoșelor. Dimpotrivă! Dar adun din copilărie bureți de la Cârlibaba până-n pădurile Vasluiului și nu m-a încercat niciodată vreun junghi, n-am avut parte de cel mai mărunt incident, fiindcă n-am cules decât ceea ce bine cunosc, fără a atinge nici cu gândul ciuperca îndoielnică, mai ales când e prea tinerică și n-are caracteristica speciei bine conturată. Povestea „corcitului” mă tem că-i fantasmagorie. Am întrebat în dreapta și-n stânga universitari cu doctorate în materie, inclusiv pe fostul director al Grădinii Botanice din Iași: cu toții au susținut că-i o imposibilitate și că nu s-a identificat, cel puțin până acum, nici un metis care să confirme suspiciunea. Bun, se va spune, n-o fi ajuns în laborator, dar s-or găsi unu-doi în desimea codrului, apoi și-n sacoșa ghinionistului. Înclin totuși să cred că povestea e-un bau-bau menit să acopere neștiința, neglijența și lăcomia culegătorului. Cine le paște, le cunoaște. Cine nu, are la îndemână soluția Kaufland, Penny, Metro.

În 1879, când rușii ne-au luat și ce mai rămăsese din Basarabia, adicătelea cele trei județe din sud, guvernau conservatorii și în opoziție se aflau liberalii. Urma, în compensație, să primim Dobrogea, ceea ce oferea României ieșirea la mare. Cum răpirea județelor dunărene era, de acum, fapt împlinit, cât se poate de regretabil, dar fatalmente de neîmpiedicat, urma să ne înstăpânim în Dobrogea. Din publicistica lui Eminescu aflăm, cu surprindere, că liberalii… s-au opus vehement.

Nu destul de vocali la cedarea din Basarabia (aici a răsunat mai ales vocea gazetarului Eminescu), cât la preluarea Dobrogei! Incredibil, dar, nu-i așa, de aia există opoziție, să nege și să condamne inclusiv „in absurdo” orice act al guvernării, oricât de aiuristică ar fi contestarea! Un exemplu din zilele noastre: opoziția, prin vocea lui Blaga, a cerut demisia ministrului de Externe, care n-ar fi reacționat suficient de prompt în circumstanțele accidentului din Muntenegru. Cum bine s-a văzut, de data asta reacția Bucureștiului a fost exemplară, de-a dreptul emoționantă; chiar am admirat-o, alături de generoșii și sufletiștii muntenegreni. Astfel de contestări politicianiste fără noimă, justificate doar de ponciful „de aia-i opoziție, să se opună”, duc la șubrezirea credibilității viitoarelor demersuri similare, poate, întemeiate. Ca-n povestea cu Niță și lupul.