Principalele date în procesul României contra Ucrainei de la CIJ

România a fost primul dintre cele două state părţi la diferend care şi-a pledat cauza în faţa judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), în perioada 2-5 septembrie, deoarece este statul care a adus acest diferend în faţa CIJ.

Pledoariile Ucrainei au urmat în a doua săptămână de audieri, în timp ce în a treia săptămână Curtea a audiat ambele părţi (15-16 septembrie, România şi 18-19 septembrie, Ucraina), în cadrul unui al doilea tur de pledoarii, când au fost precizate concluziile conţinând soluţia de delimitare cerută CIJ.

Agenţia MEDIAFAX prezintă principalele date legate de diferendul pe care CIJ urmează să îl soluţioneze, potrivit documentelor MAE.

I. DEFINIŢII

"Zona în dispută"/"Zona în delimitare" este suprafaţa asupra căreia cele două părţi au divergenţe şi a cărei apartenenţă trebuie stabilită de CIJ.

"Marea teritorială" este zona de apă care se poate întinde până la 12 mile marine (22,224 kilometri) de la linia de coastă. Atât România, cât şi Ucraina au fixat prin legislaţia lor internă marea teritorială la maximum 12 mile marine.

"Platoul continental" - Potrivit Convenţiei ONU din 1982 privind dreptul mării, platoul continental al unui stat este reprezentat de fundul mării - prelungirea naturală a teritoriului terestru al statului - şi subsolul acestuia, situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale a acestui stat, până la limita externă a marginii continentale (care este locul unde se termină platoul continental geografic) sau până la o distanţă de 200 mile marine de la coastele statului spre larg, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanţă inferioară. În cazul Mării Negre, nu există o margine continentală, din punct de vedere geografic fiind în prezenţa unui platou continental geografic unic. Dimensiunile reduse ale Mării Negre nu permit ca statele riverane să aibă zone naţionale de platou continental extinse până la limita de 200 mile marine, fiind necesară delimitarea între zonele de platou continental care revin fiecărui stat riveran.

"Zona economică exclusivă" este zonă maritimă situată dincolo de limita exterioară a mării teritoriale care se poate extinde până la 200 de mile marine de la linia de la care se măsoară marea teritorială, spre larg. Dacă platoul continental se referă la fundul mării, zona economică exclusivă are în vedere suprafaţa şi coloana de apă. Ca şi în cazul platoului continental, dimensiunile reduse ale Mării Negre nu permit ca statele riverane să aibă zone naţionale de zonă economică exclusivă extinse până la limita de 200 mile marine, fiind necesară delimitarea între suprafeţele de zonă economică exclusivă care revin fiecărui stat riveran.

Având în vedere că platoul continental şi zona economică exclusivă se suprapun, în mod obişnuit statele care procedează la delimitarea acestor spaţii maritime solicită instanţelor internaţionale trasarea unei linii unice de delimitare.

II. MIZA PROCESULUI DE LA HAGA

Diferendul dintre România şi Ucraina adus în faţa CIJ se referă exclusiv la stabilirea exactă a suprafeţei de platou continental şi de zonă economică exclusivă a României şi, respectiv, a Ucrainei, în partea de nord-vest a Mării Negre.

În mod concret, CIJ urmează să stabilească o linie unică de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale celor două părţi din partea de nord-vest a Mării Negre, prin indicarea coordonatelor geografice concrete ale punctelor care o formează, definite prin latitudine şi longitudine. Această linie va determina stabilirea exactă a suprafeţei de platou continental şi de zonă economică exclusivă a României şi, respectiv, a suprafeţei de platou continental şi de zonă economică exclusivă care aparţine Ucrainei.

Cele două părţi au divergenţe cu privire la traseul acestei linii, diferenţa dintre propunerea României cu privire la traseul liniei de delimitare şi, respectiv, propunerea Ucrainei determină o suprafaţă de peste 12.000 de kilometri pătraţi, asupra căreia părţile au pretenţii concurente. În această zonă se află resurse de hidrocarburi de anvergură medie, a căror exploatare este vizată de cele două state.

III. INSULA ŞERPILOR - FĂRĂ MIZĂ MAJORĂ ÎN PROCESUL DE LA HAGA

Acordul conex din 1997, încheiat prin schimb de scrisori între miniştrii de Externe român şi ucrainean de la acea vreme – Adrian Severin şi Ghenadi Udovenko - menţionează în paragraful al treilea că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cu referire la Tratatul din 1961 privind regimul de frontieră dintre România şi URSS. De altfel, frontiera stabilită cu URSS a fost menţinută cu Ucraina după proclamarea independenţei acestui stat, la 16 iulie 1990, în baza principiului succesiunii statelor.

Modul în care fosta Uniune Sovietică a ajuns să deţină insula este considerat de istoricii români drept ilegal. Tratatul de pace de la Paris din 1947 lăsa insula României. Câteva luni mai târziu, la 4 februarie 1948, prim-ministrul român Petru Groza şi ministrul de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova "Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS", care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte că "Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS".

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Totuşi, doar câteva luni mai târziu, la 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de Externe român şi sovietic au semnat chiar pe Insula Şerpilor un proces-verbal de predare a insulei, documentul respectiv precizând că "Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS de către Republica Populară România şi încadrată în teritoriul URSS", deşi aceasta nu aparţinuse niciodată Uniunii Sovietice.

Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere şi sisteme radar care acopereau întreaga zonă a Balcanilor. Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

Argumentele care justifică încheierea Tratatului de bază din 1997 şi a Acordului conex au fost, la momentul respectiv, numeroase şi puternice, pornind de la interesele pe care România le avea atunci în ceea ce priveşte primirea unei invitaţii de aderare la NATO şi până la necesitatea unor prevederi referitoare la protecţia minorităţii române din Ucraina sau a creării euroregiunilor transfrontaliere.

Potrivit Actului Final de la Helsinki, din 1975, la care România este parte, numai prin acordul părţilor - în cazul Insulei Şerpilor, România şi Ucraina - se poate face o cesiune teritorială de la un stat la altul, derogând de la principiul integrităţii teritoriale, pe care îl invocă şi Tratatul din 1997. Pe de altă parte, denunţarea Tratatului din 1997 şi a Acordului conex nu poate avea efectul revenirii Insulei Şerpilor în proprietatea României, deoarece graniţele statelor nu sunt afectate, conform legislaţiei internaţionale, de încetarea valabilităţii acordurilor care le-au fixat.

Curtea de la Haga nu mai poate restitui insula României pentru că nu are temeiul juridic şi nici competenţa să o facă.

IV. REGULILE DE DELIMITARE A SPAŢIILOR MARITIME UTILIZATE DE CIJ

Conform Statutului CIJ, care este parte a Cartei ONU, Curtea aplică pentru soluţionarea unui diferend în principal tratate internaţionale multilaterale şi bilaterale, la care se adaugă reguli cutumiare precum şi principii de drept şi foloseşte, ca mijloace ajutătoare de determinare a regulilor aplicabile, hotărâri ale instanţelor internaţionale şi lucrări de doctrină scrise de specialişti.

CIJ utilizează în general o metodă de tip matematic/geometric. Această metodă pleacă de la contextul geografic dat (obiectiv) al regiunii în care se face delimitarea. Se au în vedere configuraţia şi poziţia coastelor maritime ale celor două state, eventuala prezenţă a unor circumstanţe geografice aparte (de exemplu prezenţa unor insule, peninsule, delte, golfuri, dimensiunile mării sau bazinului de mare unde se face delimitarea), luându-se în considerare şi modul în care este stabilită frontiera de stat (terestră, fluvială, între apele teritoriale, dacă o astfel de frontieră este deja convenită) între cele două ţări.

Metoda CIJ, cunoscută sub denumirea de metoda "echidistanţă/mediană - circumstanţe speciale/relevante", presupune mai multe faze.

În primă fază, se identifică ţărmurile relevante şi, pe acestea, aşa-numitele "puncte relevante" de pe ţărmurile celor două state de la care începe construirea liniei de delimitare. Acestea sunt de regulă puncte care corespund unor trăsături geografice considerate ca determinante/definitorii pentru coastele respective (de exemplu, confluenţa unui fluviu sau râu care se scurge în mare cu marea, un promontoriu, peninsulă care marchează o modificare relevantă a direcţiei coastei).

În a doua fază, se trasează o aşa-numită "linie de echidistanţă" şi/sau o "linie mediană" cu caracter provizoriu, pe baza coordonatelor geografice ale punctelor relevante.

Termenul "linie de echidistanţă" se foloseşte în cazul în care coastele celor două state sunt, din punct de vedere geografic, în prelungire, iar cel de "linie mediană" atunci când coastele celor două state sunt, din punct de vedere geografic, una în faţa celeilalte (în opoziţie). În pofida diferenţei terminologice, modul de trasare al liniei de echidistanţă, respectiv al celei mediane este identic.

Modul de trasare a liniei echidistante provizorii este de tip geometric, această linie fiind construită din puncte care se află la egală distanţă de punctele alese de Curte ca fiind relevante pe coastele statelor între care are loc delimitarea.

În a treia fază, linia provizorie echidistantă/mediană este ajustată, dacă se consideră necesar, prin luarea în considerare a "circumstanţelor relevante/speciale" din zona de delimitare.

În ultima fază a delimitării, Curtea aplică aşa-numitul "test al caracterului echitabil al delimitării", care presupune verificarea soluţiei. El mai este numit şi "testul proporţionalităţii" şi constă în compararea a două fracţii matematice. Prima se obţine prin împărţirea suprafeţelor spaţiilor maritime alocate prin linia de delimitare fiecăruia dintre cele două state parte la diferend. A doua se obţine prin împărţirea lungimii liniilor de bază ale coastelor relevante ale celor două state. Dacă diferenţa dintre rezultatele celor două fracţii nu este mare, atunci linia de delimitare rămâne neschimbată, fiind considerată echitabilă.