Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Noul ministru al Culturii, domnul Toader Paleologu, ar fi declarat recent că statul va retroceda castelul Bran familiei de Habsburg, descendenţii principesei Ileana, sora regelui Carol al II-lea, care îl moştenise cu titlu personal de la mama ei, regina Maria. Aceasta, la rândul ei, îl primise ca dar de la autorităţile locale.
Opinia publică va fi cert împărţită cu privire la oportunitatea acestei decizii. Cine are vederi liberale, şi crede în sanctitatea proprietăţii, va susţine probabil această decizie, argumentând că nu e drept ca naţionalizarea regimului comunist să triumfe. Cine e mai relativist, şi cu perspectivă istorică mai lungă, va susţine că decizia e deplasată. În fond, castelul nu a fost niciodată în familia Hohenzollernilor, şi cu atât mai puţin a Habsburgilor. Faţă de Peleş, construit de Carol I, Branul e un castel vechi, care aparţinuse comunităţii locale şi ar fi just să se întoarcă la ea fără răscumpărare.
Partea cea mai zăpăcitoare a acestei discuţii este că ea survine la câteva zile după ce Curtea Constituţională a dat girul final legii lui Dan Voiculescu, care lovise mortal legea caselor naţionalizate din anul 2000 şi compromisul istoric atins atunci între post-comuniştii (PSD) şi anticomuniştii români (CDR).
Dl Voiculescu a intervenit în favoarea unui grup special de lobby, chiriaşii care au cumpărat de bună credinţă, şi a propus practic inversarea principiului restituirii în natură, stabilind că de principiu proprietarii vor primi despăgubiri, şi nu imobilul. Deşi preşedintele Băsescu a întors legea de la promulgare şi au existat două rânduri de sesizări la Curtea Constituţională, legea a trecut până la urmă, arătând încă o dată că marea inovaţie liberală de a face proprietatea „garantată” prin modificarea constituţională din 2003 nu face doi bani.
Pentru că, la urma urmei, la a cui proprietate face aluzie articolul constituţional? Şi cei care au cumpărat de bună credinţă, şi cei care au fost proprietarii originali sunt proprietari. Principii de drept diferite şi legi din momente istorice particulare dau fiecăruia un oarecare drept – numai că cele două se ciocnesc.
Coşmar constituţional şi legal perfect, complicat şi de supremaţia dreptului internaţional faţă de cel autohton, consfinţit tot de Constituţia noastră. Asta înseamnă că proprietarii originali vor ataca la Strasbourg şi vor câştiga, şi legea Voiculescu va servi doar să mai producă ani de confuzie suplimentară, costuri în plus, şi brambureală prin curţile de justiţie, unde nici un judecător nu va mai şti cum să interpreteze asemenea cazuri.
Cum poate funcţiona ţara asta când reaua credinţă şi tembelismul unei majorităţi (precum cea parlamentară care a trecut legea Voiculescu, sau cea a Curţii Constituţionale care a validat-o) fac din Constituţie o materie de plastilină, care se poate deforma oricum o cer interesele de moment?
Cum a fost cu putinţă să nu reuşim, după douăzeci de ani, să punem o dată punct la chestiunea cu proprietatea, baza unei economii de piaţă, pe care toţi vecinii noştri, în feluri diferite, au reuşit să o rezolve demult? Oricum ar fi rezolvat-o, rând pe rând, în ţările din Europa centrală s-a găsit un consens politic durabil (în unele pentru restituţia în natură, în altele pentru despăgubiri) care a închis chestiunea definitiv şi a permis vieţii să meargă mai departe. Numai noi batem pasul pe loc, şi explicaţia este evidentă: lipsa unei elite politice capabilă de acest gen de bun simţ constituţional (şi în general de bun simţ) care să reuşească să obţină o majoritate.
Putem schimba Constituţia de o mie de ori, câtă vreme vom avea în majoritate aşa nişte interpreţi ai ei vom trăi permanent în incertitudine. Mai merită deci să ne ostenim?
