Ziua în care oraşul Suceava a fost redat României

„Plutonul înainta, intram în oraşul Suceava. Era încă întuneric, armele erau încărcate. Nu ştiu ce m-a predominat, dar am dat ordin să se cânte <Pe-al nostru steag e scris unire>. Imn simbolic corespunzând faptei noastre, dar şi profetic, căci în ultima strofă se prezicea că <Scumpa noastră Românie etern, etern, va înflori>”, sunt cuvintele cu care maiorul Anton Ionescu descria primii paşi ai unirii Bucovinei cu România.

Se întâmpla pe 6 noiembrie 1918, o zi istorică pentru o naţie întreagă, dar despre care puţină, foarte puţină lume mai ştie mare lucru după aproape un secol. Evenimentul, unul extrem de important pentru România, a fost readus în atenţie recent de profesorul Mihai Aurelian Căruntu în cartea „Zorile unirii la Suceava”.

Declaraţia preşedintelui SUA, scânteia care a dus la unirea Bucovinei cu România

Intrarea primilor militari în Bucovina, etapă ce a precedat Marea Unire de la 1918, s-a realizat într-un context extrem de agitat, evenimentele derulându-se într-un ritm ameţitor pe întreg continentul european.

Anul 1918 începuse la fel de tumultos şi a fost marcat de retragerea trupelor ruseşti. În martie 1918, detaşamentele româneşti au făcut câteva incursiuni în Bucovina, dar au fost acţiuni episodice. La scurt timp, trupele  austriece au pus din nou stăpânire pe teritoriul Bucovinei, iar cei care au simpatizat cu trupele româneşti au avut de suferit consecinţe drastice.

Optica s-a schimbat radical în toamna acelui an, după ce preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că toate popoarele oprimate au dreptul la libertate şi independenţă. A fost scânteia care a declanşat o adevărată revoluţie, în special în Europa Centrală şi de Est, şi care ulterior a dus la formarea României Mari.

„Unirea Bucovinei cu România a fost posibilă în contextul în care de la sfârşitul lunii octombrie Austro-Ungaria a intrat într-un proces de disoluţie, iar vechile structuri politice şi administrative şi-au pierdut autoritatea. În aceste condiţii exista pericolul ca Bucovina să intre în haosul care caracteriza Europa răsăriteană. Apelul lui Aurel Onciu din 6 noiembrie 1918 punea în primejdie unitatea Bucovinei, care trebuia să se împartă între români şi ucraineni. La cererea Consiliului Naţional Român din Cernăuţi, ameninţat de trupe ucrainene, guvernul Coandă, format la Iaşi tot pe 6 noiembrie, i-a ordonat Diviziei a 8-a condusă de generalul Iacob Zadik să intre în Bucovina. Suceava a devenit astfel primul oraş din Bucovina care a fost eliberat de armata română”, a declarat lectorul universitar Radu Florian Bruja despre împrejurările care au dus la unirea Bucovinei cu România. 

Spionaj peste graniţă

Prăbuşirea statului bicefal austro-ungar începea să devină tot mai evidentă, iar maiorului Anton Ionescu, aflat la doi paşi de Bucovina, la Burdujeni, nu-i putea scăpa această agonie.

Pentru că i s-a interzis să treacă în Bucovina, a demarat prin resurse proprii o adevărată muncă de spionaj.

„A intrat în funcţie serviciul de informaţii. De mare folos ne-a fost tânărul bucovinean Aurel Huţu, mai târziu avocat în Câmpulung Moldovenesc. Graţie cunoştinţelor şi legăturilor sale şi datorită unor refugiaţi, se mai putea afla ce se petrece dincolo de frontiere, care erau slab păzite. Eu personal, îmbrăcat în haine civile, treceam din când în când la Suceava printre pichete şi aveam convorbiri cu doctor Teofil Lupu, profesorul Eusebie Popovici (n.r. - primarul de la acea vreme al Sucevei) şi alţii”, a povestit maiorul Anton Ionescu

Ziua premergătoare intrării în Suceava

Zvonurile despre trupele austriece care îşi făceau deja bagajele pentru a pleca din Bucovina se înteţeau tot mai mult. Pe 5 noiembrie, maiorului Anton Ionescu i se raportează un eveniment care avea să se dovedească esenţial în decizia de intrare în Suceava.

„Mi s-a raportat că în timpul nopţii, sentinela austriacă punându-şi capela în vârful baionetei, a început să o fluture şi s-a adresat camaradului român de la podul care despărţea frontiera, cu cuvinte şi gesturi, din care se înţelegea că aceşti soldaţi austrieci exercită <sloboda> pe care ai noştri o mai văzuseră şi la tovarăşii noştri ruşi. Numai jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte, căci postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinei”, a menţionat maiorul Anton Ionescu în memoriile sale cu privire la evenimentele din toamna lui 1918.

Stratagema prin care s-a intrat în Suceava

Chiar dacă între România şi Austro-Ungaria era încheiată Pacea de la Bucureşti şi intrarea trupelor române în Bucovina ar fi putut fi interpretată ca o violare a acestui document, maiorul Anton Ionescu a considerat că a venit momentul unirii. Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul şi pentru a evita un conflict diplomatic sau chiar mai mult, a recurs la stratagemă.

„În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei, am dat de înţeles jandarmeriei din Suceava că aş putea interveni, dar să mi se facă în acest sens o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinsky, comandantul jandarmeriei din acel oraş. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Iţcani să ceară în scris sprijinul grănicerilor români din Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă ca să fiu acoperit în cele ce urmăream”, a descris maiorul Ionescu faptele premergătoare intrării în Suceava.

Intrarea în Suceava, emoţia unui secol şi jumătate de aşteptare

După consultarea generalului Iacob Zadik şi întocmirea unui plan elaborat, a urmat ziua cea mai aşteptată de toţi românii din Suceava.

„Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei”, a povestit maiorul Anton Ionescu acel moment unic din viaţa sa.

Călit în focul războiului care tocmai se terminase, maiorul Ionescu recunoaşte că a avut momente de slăbiciune în clipele în care trupele comandate de el se apropiau tot mai mult de centrul oraşului Suceava.

„Ajunşi dincolo de biserica Sfântul Ion (cel) Nou din Suceava, apropiindu-ne de ruinele cetăţii, m-a cuprins o emoţie puternică şi – trebuie să-mi recunosc slăbiciunea psihică – am fost copleşit şi am avut viziunea că numeroase zâne mergeau, una după alta, pe ruine, în jurul cetăţii. Nu ştiu datorită cărei forţe lăuntrice am reuşit să scap de aceste halucinaţii”, sună emoţiile unui bărbat în toată firea aflat faţă în faţă cu istoria.

Lacrimi de bucurie şi ferestre trântite

Intrarea primelor trupe române în Suceava, dinspre Burdujeni, a fost completată în aceeaşi zi de 6 noiembrie 1918 cu sosirea unui pluton din Vereşti, comandat de locotenentul Borş, şi al altuia de la Buneşti, comandat de locotenentul Alexandrescu.

Căpitanul Kucinsky, şeful companiei austriece de jandarmi, a fost dezarmat şi apoi lăsat liber, astfel încât o eventuală ripostă să nu mai fie posibilă.

În paralel, pe turnul Primăriei Suceava (acum sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean) a fost arborat drapelul României, iar primarului Eusebie Popovici i s-a prezentat o scrisoare către populaţie, care a fost tipărită în câteva sute de exemplare şi afişată pe străzi.

Sentimentele locuitorilor Sucevei, la sosirea trupelor române, au fost diferite, după cum bine a observat Anton Ionescu: „Dacă împrejurările mi-ar fi permis, aş fi putut, însemnând fiecare casă, să ştiu precis de ce sentimente erau animaţii locuitorii lor, căci auzind cântecele ostaşilor, treziţi din somn şi deschizând ferestrele, ai noştri ne petreceau cu privirile de lacrimi de bucurie, aplaudând, iar ceilalţi trânteau nervos ferestrele, retrăgându-se după perdele”.

Astăzi, doar două străzi amintesc de evenimentul din 1918

Cam aceasta este istoria zilei de 6 noiembrie 1918, una care ar trebui să fie de referinţă pentru Suceava.

Astăzi, în Suceava doar două străzi mai amintesc despre evenimentul istoric de acum aproape un secol: strada 6 noiembrie şi strada Maior Ionescu Anton.

„Intervenţia militară a fost elementul decisiv al Unirii, iar dreptul istoric a fost argumentul care a dus la recunoaşterea actului politic din noiembrie 1918. Dacă armata română nu ar fi intervenit este greu de crezut că Unirea ar mai fi fost posibilă. 6 noiembrie rămâne în istoria Sucevei un reper care nu poate fi neglijat”, a mai declarat universitarul sucevean Radu Florian Bruja.

Sentimentele de măreţie din urmă cu aproape un secol, îngropate în ignoranţă

Nici sucevenii nu ştiu prea multe despre omul care trăia cu atâta emoţie intrarea în Suceava şi nici despre ziua care va rămâne marcată pentru totdeauna în cărţile de istorie.

Pe strada 6 noiembrie am întâlnit ieri zece persoane, dar din păcate nimeni nu ştia nimic despre semnificaţia numelui străzii.

„Nu ştiu” a fost răspunsul cel mai frecvent, în timp ce unii mai orientaţi au spus că este vorba de ceva „din istorie”, fără a putea preciza ce anume.

Bineînţeles că nu puteam scăpa de vecinii de la Răsărit, Revoluţia care i-a adus la putere pe comuniştii ruşi fiind oferită ca variantă. O sărbătoare „comunistă” a fost o altă opinie despre ziua de 6 noiembrie, în timp ce doi elevi au ridicat din umeri, iar la menţiunea că are legătură cu istoria răspunsul lor a fost unul extrem de sec: „Noi nu prea dăm pe la orele de istorie”.

În mai puţin de 100 de ani, sentimentele de „măreţie” care-l însoţeau pe maiorul Anton Ionescu la intrarea în Suceava s-au diluat până într-o ignoranţă desăvârşită, semn că pentru oamenii din ziua de astăzi istoria nu valorează nici cât negru sub unghie.