Google
TOYOTA - Programul Rabla 2020
TOYOTA - Programul Rabla 2020
TOYOTA - Programul Rabla 2020
 
marţi, 26 feb 2013 - Anul XVIII, nr. 46 (5253)
ANUNŢURI ONLINE:
Acum: 0°C.
La noapte: °C. Meteo
Anunţuri OnlineMonitorulTVAlbum Foto
HoroscopRedacţiaPublicitate
Curs valutar euroEUR:Tendinta4,8419 lei
Curs valutar dolar americanUSD:Tendinta4,3293 lei
Newsletter Monitorul de Suceava RSS Monitorul de Suceava Monitorul de Suceava pe YouTube Monitorul de Suceava pe Twitter Monitorul de Suceava pe Facebook
Timflow
Printeaza articolulPrintează articolul |  Trimite prin e-mailTrimite e-mail |   12 imagini |   ø fişiere video

Final fericit

Abandonată în spital, o fetiţă a fost adoptată de o familie de suceveni

de
(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

 

Minunile se fac prin oameni. Auzim adesea vorbindu-se despre minuni, despre poveşti de viaţă impresionante, pe care nu oricine le poate face, le poate trăi. Este vorba despre acei oameni care pot să dăruiască, pot să se sacrifice, pot să ia decizii care le pot schimba viaţa celor din jur, dar şi propriul lor drum. Este şi cazul emoţionant al unei familii de suceveni, Iulia şi Titus, care au adoptat acum doi ani o fetiţă care fusese abandonată în spital. Drumul până la adopţie a fost lung, anevoios, dar aşteptarea a meritat pe deplin. Cu siguranţă decizia de a adopta un copil nu este uşor de luat. Procedurile sunt destul de anevoioase, iar perioada de aşteptare până în momentul încuviinţării adopţiei nu este chiar uşor de suportat de părinţii adoptivi.

 

„Plânsul lui m-a urmărit mult timp, parcă şi acum îl aud....”

Iulia, mămica adoptivă, ne-a spus că la ea dorinţa de a înfia un copil a existat dintotdeauna. Chiar ne-a povestit de unde vine acest sentiment de compasiune. „Primul roman pe care l-am citit, copil fiind, şi care m-a impresionat în mod deosebit, a fost <Singur pe lume>,de Hector Malot. Este vorba despre un băieţel orfan care-şi caută mama, înfruntând de unul singur greutăţi prea mari pentru umeri atât de mici. Anii au trecut, m-am înscris la Liceul Pedagogic, cum se numea pe atunci. Ţin minte parcă a fost ieri. În clasa a IX-a am fost cu doamna profesoară de pedagogie în vizită la vechiul leagăn de copii. Am încercat să mă apropii de un băieţel cam de doi anişori, frumos şi cu părul cârlionţat. Dar copilul părea foarte speriat şi s-a ascuns într-un ungher, plângând în hohote. Plânsul lui m-a urmărit mult timp, parcă şi acum îl aud. E cumplit să ştii că există în lume copii, îngeraşi nevinovaţi, care tânjesc după o mângâiere caldă, după o îmbrăţişare drăgăstoasă, şi nu are cine să le şteargă lacrimile şi să le aline suferinţa”, şi-a început povestea  Iulia.

 

„Ne-am rugat mult, dar probabil Dumnezeu avea cu noi alte planuri”

Anii au trecut, iar Iulia a avut norocul să întâlnească o persoană la fel de iubitoare de copii, persoană care i-a devenit soţ şi cu care împarte tristeţile şi bucuriile deopotrivă. Despre ideea adopţiei, Iulia şi Titus ne-au spus că au discutat înainte de a şti că nu vor putea fi părinţi naturali.

„Ne-am căsătorit, anii au trecut, minunea nu s-a întâmplat. Mă gândeam de multe ori că timpul trece şi nu avem şi noi un suflet de copil care să ne aline singurătatea…, ca în povestea cu Neghiniţă. Ne-am rugat mult, dar probabil Dumnezeu avea cu noi alte planuri, aşa că într-o zi, când ne plimbam pe o cărare înzăpezită de munte, am hotărât: vom adopta un copilaş, fie ce-o fi...”, ne-a destăinuit Iulia.

        

 „Mă gândeam că e un copil foarte mic şi cu siguranţă nu ne va face cine ştie ce impresie”

A început drumul spre... minune. Imediat, cei doi soţi s-au interesat ce acte sunt necesare, au făcut dosarul de adopţie, au urmat cursurile de instruire ţinute la sediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (D.G.A.S.P.C.) Suceava, după care au fost informaţi în legătură cu copilaşii care erau adoptabili la momentul respectiv. Cel mai mic dintre copiii aflaţi pe listele Protecţiei Copilului Suceava era o fetiţă care avea aproape două luni şi, fără să ezite, Iulia i-a spus soţului ei: „Pe ea mergem să o vedem prima dată. Mă gândeam că e un copil foarte mic şi cu siguranţă nu ne va face cine ştie ce impresie. Fetiţa era în grija unei asistente maternale, undeva într-o zonă de munte, era ceva de mers cu maşina”. Fără să ştie, Iuliei i se pregătea poate cel mai emoţionant moment din viaţa ei. Micuţei abandonate avea să i se arate îngerul păzitor, familia de care avea nevoie, mama, tata, iubirea...

 

“Eu sunt mămica ta, voi veni într-o zi şi te voi lua acasă”

Sunt momente în viaţă pe care nu le uiţi niciodată. Sunt făcute să se lipsească de suflet, de fiinţa fiecăruia, de simţirea oamenilor cărora Dumnezeu le dă o misiune. „Am intrat în camera în care se afla cu oarecare teamă, nu ştiam ce vom găsi şi dacă întâlnirea va fi aşa cum ne-am imaginat. Pe un pat dormea o mogâldeaţă de fetiţă. Nu după mult timp s-a trezit, am luat-o cu grijă în braţe, s-a uitat cu ochişorii ei mici şi rugători drept în ochii mei, şi atunci, fără ezitare, i-am şoptit: <Eu sunt mămica ta, voi veni într-o zi şi te voi lua acasă>”,ne-a povestit Iulia momentul întâlnirii cu bebeluşul, de fapt începutul unei poveşti de viaţă impresionante. Ea a aflat ulterior că

fetiţa a fost abandonată în spital imediat după naştere şi a stat o lună acolo, după care a fost dată în grija unei asistente maternale.

După acea primă întâlnire, a urmat aşteptarea cea grea pentru cei doi soţi. Termene după termene la tribunal. Iulia ne-a spus că în perioada aceea, nu a putut, sufleteşte vorbind, să meargă să o vizitez pe micuţă, „pentru că aveam senzaţia că este cu adevărat copilul meu şi mă chinuia îngrozitor gândul că altcineva o creşte şi nu pot să o iau lângă mine atât de repede cum mi-aş fi dorit. Soţul meu a mai fost de câteva ori în vizită, făcea poze, venea acasă şi-mi spunea: <Dacă ai şti ce fetiţă minunată avem!>”.

 

Prima noapte acasă: „Se uita când la mine, când la soţul meu, şi gângurea fericită”

Iulia şi Titus ne-au spus că în perioada lungă de aşteptare au fost câţiva oameni deosebiţi, cu suflet mare, care i-au încurajat şi sprijinit enorm în demersul lor de a adopta fetiţa. Este vorba de Florin Tărnăuceanu, director executiv la vremea respectivă la D.G.A.S.P.C. Suceava, Gabriela Prundel, şef Birou Adopţii şi Veronica Măciucă, şef servici la Asistenţă Maternală Profesionistă, în acea perioadă. Pentru fiecare dintre ei, a spus Iulia, „vom păstra întotdeauna un gând frumos şi o sinceră recunoştinţă”.

După trei luni de aşteptare, a sosit în sfârşit ziua binecuvântată pentru cei doi părinţi, când au adus fetiţa acasă. „Avea cinci luni şi atunci nu ştiam ce presupune îngrijirea unui copil mic. Pe drumul spre casă, draga noastră fetiţă a plâns încontinuu, nu am reuşit să o liniştim în nici un fel. În prima zi am făcut cunoştinţă mai bine, i-am prezentat pătuţul şi jucăriile. În prima noapte s-a trezit plângând, am luat-o din pătuţ şi am aşezat-o între noi. A fost un moment unic, care nu s-a mai repetat de atunci. Se uita când la mine, când la soţul meu, şi gângurea fericită, parcă povestea toate câte i se întâmplaseră în micuţa ei existenţă şi parcă ne spunea cât de mult se bucură că a ajuns în sfârşit acasă, lângă mami şi tati”, a continuat să ne povestească Iulia.

 

Şi dragostea se învaţă...

Adaptarea a fost mai grea pentru cei doi soţi, în preajma micuţei lor fetiţe, decât a ei în noua familie. A urmat o perioadă foarte obositoare şi solicitantă din punct de vedere fizic şi psihic pentru mamă.

„Aveam sentimentul că nu-mi mai aparţin, că fiinţa aceea mititică a pus stăpânire pe viaţa mea şi mi-a răpit toată libertatea, mi-a luat toată liniştea de care mă bucurasem până în momentul acela. E adevărat. A luat atunci totul, a solicitat toată atenţia, grija şi dragostea de care sufleţelul ei avea atât de multă nevoie, pentru ca mai târziu, când ne-am acomodat şi armonizat fizic şi spiritual, să umple viaţa noastră de fericire”, îşi continuă destăinuirile Iulia, o mamă fericită acum.

Şi dragostea se învaţă, pot să spună fericiţi, acum, cei doi părinţi. După perioada de acomodare, dificilă şi pentru copilaş, şi pentru părinţi, s-a născut sentimentul că nu ai mai putea să trăieşti altfel decât alături de puiul tău, pe care nu te mai saturi să-l priveşti şi să-l iubeşti şi să-i spui zilnic: <Tu eşti fericirea noastră...>”.

Sunt copleşitoare destăinuirile Iuliei, care până la împlinirea vârstei de un an a scris sporadic gânduri într-un jurnal. Cu voia ei, reproducem unui fragment: „Îi place mult să o iau în braţe şi să dansăm; dacă aude o melodie frumoasă la radio, vine şi mă împinge cu degeţelele să mă ridic de pe pat, întinde mânuţele să o ridic şi râde fericită când dansăm…”.

 

„Copiii înfiaţi sunt copii adoraţi, tocmai pentru că sunt doriţi atât de mult”

Au trecut doi ani de când „minunea” a apărut în viaţa lor. Un copil minunat, care este „viaţa părinţilor”, sufletul lor, raţiunea lor de a fi şi de a învinge toate greutăţile vieţii. „Cum spunea cineva foarte frumos, copiii înfiaţi sunt copii adoraţi, tocmai pentru că sunt doriţi atât de mult. Nu ne imaginăm viaţa noastră fără ea, casa noastră fără glasul ei cristalin, dimineţile fără zâmbetul ei şi mânuţele mereu întinse să ne mângâie”, ne-a explicat Iulia.

 

„Daţi-i şi daţi-vă o şansă la fericire! Iubiţi şi veţi primi iubire”

Am îndrăznit să o întreb pe fericita mămică ce sfat le-ar da altor părinţi care ar vrea să adopte un copil, dar le lipseşte curajul.

„Există un copilaş al nimănui, care plânge undeva în aşteptarea unei mângâieri ce nu mai vine... Copilul acela vă poate transforma viaţa într-o veşnică sărbătoare, vă poate spune mamă şi tată, cu tot dorul de iubire adunat în inima lui micuţă. Daţi-i şi daţi-vă o şansă la fericire! Iubiţi şi veţi primi iubire”, a fost îndemnul Iuliei, încheind frumoasa poveste de viaţă cu o filă de jurnal: „Te iubesc, prinţesa mea, să nu uiţi asta niciodată, nici când eu nu o să mai fiu. Dar îţi promit că de oriunde, o să veghez cu dragoste asupra ta, chiar să fiu nor sau vânt sau ploaie. Mama va fi mereu lângă tine!”.

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Abandonată în spital, o fetiţă a fost adoptată de o familie de suceveni.
 Vizualizări articol: 1828 | 
Notează articolul: 
  • Nota curentă 4.63/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
 | Nota curentă: 4.6 din 24 voturi
Abandonată în spital, o fetiţă a fost adoptată de o familie de suceveni4.6524

Shopping City Suceava
MedClinic
Comentarii

Monitorul de Suceava nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.


1.   Respect trimis de
(26 feb 2013, 11:52:42
O poveste foarte impresionanta si foarte frumosa.Tot respectul pentru astfel de oameni.

Timpul de 60 zile în care puteaţi posta comentarii pe marginea acestui articol a expirat.



Toyota - Programul Rabla 2020
Meniul ZILEI în restaurante sucevene

HaiHui prin Bucovina

Ultima oră: local

Alte articole

Ştiri video

Ultima oră: naţional - internaţional

Alte articole

Gala Top 10 Suceveni

Top Articole

Elia Studio - Salon de infrumusetare
Mersul trenurilor de călători

SONDAJE

Consideraţi Legea antifumat în spaţiile publice o măsură bună?

Da
Nu
Nu mă interesează

Fotografia zilei - fotografie@monitorulsv.ro

Fotografia zilei