Politica confesională habsburgică în Bucovina (1774- 1918)

Etapizarea reorganizării politico-administrative a Bucovinei ca provincie imperială austriacă.

Între anii 1775-1786 provincia Bucovina a fost District militar închis,  aministrație militară districtuală, în cadrele  statu-quo-ul anexării, cu totul separată de Galiția,  în chestiuni politice, administrative, sociale și bisericești, cu un caracter predominant românesc sau moldovenesc, coform documentelor timpului. Erau păstrate majoritatea vechilor instituții medievale, politico-administrative și ecleziale din perioada Moldovei.

Concomitent se discutau de către noile autorități diverse planuri de reorganizare constituțional-administrativă civilă sau militară,  ce reclamau: o nouă conscripție demografică, organizarea clerului ortodox și a bisericii ortodoxe prin ruperea legăturilor cu Mitropolia Moldovei și Patriarhia de Constantinopol, măsuri de stopare a reconvertirilor confesionale la ortodoxie a  zecilor de mii de emigranți români și ruteni uniați/greco-catolici din Transilvania, Maramureș și Galiția, posibilitatea reducerii numărului de evrei emigranți, necesitatea înființării unei colonii evreiești în Suceava, înființarea de școli publice, fiscalitate nouă, îmbunătățirea căilor de comunicație cu Transilvania, dar și a agriculturii, creșterii animalelor, a fondului forestier deținut de Mitropolia Moldovei, a industriei. Aceste planuri pot fi rezumate astfel: unirea noului district cu Galiția ori cu Transilvania, împărțirea teritoriului la Galiția (nord-estul) sau Transilvania (sud-vestul muntos), păstrarea integrității provinciei fie sub administrație civilă, fie sub un regim militar de graniță.

Din anul 1780 co-împăratul Josif al II-lea se impune tot mai mult în politica externă austriacă, în ultimii ani ai vieții mamei sale, împărăteasa Maria Tereza, iar planurile de reoganizare a Bucovinei le supraveghează îndeaproape, pentru a le integra în proiectul său iluminist (aufklerung)  de guvernare, proiect ce urmărea o înnoire a politicii de alianțe printr-o apropiere de Rusia țaristă. Reacția stărilor privilegiate reunite din Bucovina, față de posibila dezmembrare teritorială, a pornit prin episcopul Dosftei Herăscul și boierul Vasile Balș, în numele întregii populații. Boierul Vasile Balș, deputat în Parlamentul austriac și  adept al iluminismului/reformismului iosefinist,  era delegat astfel să prezinte împăratului doleanțele bucovinenilor, sintetizate în documentele Prea plecată Pro-memorie și în memorandumul Descriera Bucovinei și a situației ei interne.  Este prima manifestare politică a românilor din Bucovina după 1775. Vasile Balș devine astfel primul și cel mai important reprezentant politic al românilor din noua provincie, care a dominat cu autoritate întreaga viață politică bucovineană din primele decenii ale stăpânirii austriece (M. Șt. Ceaușu).

1786-1849, Administrație ținutală civilă sau cercuală (Kreisamt), ca al 19-lea ținut administrativ  al Galiței,subordonată în toate problemele politice, publice, și camerale Guvernului Galiței și Curții de Apel din Lemberg, în frunte cu un Căpitan ținutal, cu capitala la Cernăuți.

1849-1860, Ducatul Bucovina (Herzogtum Bukowina, în germană),provincie separată, ținut al Coroanei  Habsburgice, cu parlament propriu – Dieta Țării/Lantag, cu mandatul aleșilor  pe patru ani și cu un președinte denumit Căpitan al Țării/Landeshauptman, reprezentant al puterii autonome provinciale. Reprezentantul imperial era guvernatorul, numit președintele Țării/Landespraesiden.

1860-1861, ținut realipit  la Galiția.

1861-1918, restabilirea  Ducatului Bucovina.

Politica confesională generală a Imperiului Habsburgic

Politica confesioanală a monarhiei habsburgice urma îndeaproape trăsătura principală a politicii de reforme iluministe, iosefinismul (Aufklaerung), ca formă personalizată a Absolutismului luminat european. Iosefinismul afirma necesitatea toleranței religioase, promova etatismul deasupra bisericii și a religiei și scoaterea acestora de sub tutela unui centru din afară, pentru a nu mai fi stat în stat, suveranitatea neîngrădită a statului, implementarea unei biserici de stat,  altfel spus dezvolta fenomenul de secularizare a religiei și a sacrului, având la bază teoriile dreptului natural, ideile filosofice ale lui Montesqieu sau ale lui Wolf, Pudendorf, ș,a, dar mai ales mișcarea spirituală și doctrina febronianistă.  Altfel spus, Biserica era limitată la domeniul pur religios, transferând asupra statului celelalte aspecte laice țineau de domeniul școlii și al educației sau de administrarea bunurilor ecleziastice. Iosefinismul înregistrează o dinamică sporită începând cu urcarea pe tron a împăratului Iosif al II-lea în anul 1780, care impune:

• ordonanța asupra presei, din iulie 1781, când cenzura a fost scoasă din competență clerului și încredințată unei comisii laice;
• naționalizarea ordinelor călugărești, în 1781, prin scoaterea lor de sub dependența străină, în general papală;
• Patenta de toleranțăasupra tuturor confesiunilor creștine necatolice, precum cea luterană, calvină și ortodoxă,  din 13 oct.1781; astfel libertatea cultului,  cu putere de aplicare în toate provinciile Imperiului habsburgic, promova egalitatea civică cu majoritatea catolică;
• 1782: desfințarea ordinelor monahale contemplative și a ordinelor cerșetoare; reducerea numărului  de mănăstiri în tot imperiul;
• secularizarea averilor și moșiilor mănăstirești prin transferul în administrația unor Fonduri religioase nou fondate: veniturile rezultate urmau să fie folosite pentru retribuirea personalului bisericesc, pentru întreținerea învățământului și pentru opere de charitate;
• înființarea a 13 seminarii generale, în care viitorii preoți trebuiau instruți în spiritul ideilor iluminismului iosefinist;
• preoților li se cerea să fie nu numai educatori morali-religioși, ci și educatori civici, deopotrivă pentru tineri și toți poporenii. Va urma.

Preot profesor Mircea BEJENAR