Paștele, în Ghidul iubitorilor de folclor

Paştele se înscrie unui model preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate. Cele trei zile ale Paştelui sunt precedate de alte trei zile, cu valoare simbolică aparţinând miturilor regenerării. Prima este Joia Mare, individualizată de obiceiul aprinderii Focului de Joia Mare. Această practică vine ca o prelungire a epocilor culturale anterioare creştinismului, în care asocierea dintre Joe (sau Jupiter) şi mitul focului regenerator era nu numai firească, ci şi obligatorie. Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle roşii. Obiceiul înroşitului ouălor este preluat şi el din precreştinism, unde oul arhetipal a lăsat urme adânci în toate culturile lumii. Peste simbolistica atribuită oului se suprapune acum şi aceea a culorii roşii, reprezentare a vitalităţii, virilităţii şi a vieţii înseşi. Oul este substitut al divinităţii primordiale care moare şi reînvie la echinocţiul de primăvară. Pasca, preparatul obligatoriu al mesei pascale, are, ca şi colacul, forma rotundă a reprezentării cosmice. Mai mult, suprafaţa păştii este ornată cu păsări şi flori, la fel cu reprezentările ornamentale ale pomului vieţii de pe cusăturile şi ţesăturile tradiţionale. În mod obligatoriu, pasca trebuie să conţină brânză şi ouă, fapt ce subliniază că Sărbătorile Pascale marchează şi apropierea debutului anului pastoral şi agrar, al germinaţiei. Culturile străvechi credeau despre ou că închide în el miracolul vieţii: legile misterioase ale creaţiei puteau transforma vulgarul şi neanimatul aliment în fiinţă vie. Această realitate a generat, de-a lungul mileniilor, o mitologie al cărei motiv principal este oul totemic. Atribuindu-i-se geneza Universului, fragilul şi misteriosul obiect a căpătat tot mai multe conotaţii simbolice, devenind, printre altele şi mesagerul Anului Nou, în vremea în care acest eveniment era fixat (conform calendarului lunar), la începutul lunii martie. Ca mesager al reînvierii naturii şi reluării ciclului calendaristic anual, oul înroşit devenise deja, pe actualul teritoriu românesc, un obiect care fie că se dăruia, fie că se păstra în casă, mesajul său fiind acela de sănătate şi viaţă lungă (culoarea roşie), dar şi unul al fecundităţii şi al belşugului (oul în sine). 32 Pentru ca mesajul să fie şi mai clar, ouăle roşii au început să fie inscripţionate cu simboluri ce vorbeau despre trecerea timpului, despre semnele zodiacale ale marilor evenimente cosmice, despre linia sinuoasă a existenţei, despre bine şi rău etc. Aceasta era forma incipientă a oului încondeiat de astăzi, care a conservat micile discursuri ornamentale străvechi, stilizându-le până la cea mai desăvârşită artă. Atunci când ziua Anului Nou a fost fixată, în mod oficial, la 1 ianuarie (după calendarul solar, în primele secole ale erei noastre), majoritatea manifestărilor dedicate acestui eveniment sau transferat, cu timpul, noii date de celebrare. Aşa se explică de ce în cortegiul de oraţii specifice sărbătorilor de iarnă intră şi Pluguşorul sau Semănatul (Sorcova). Fidel simbolului renaşterii şi fecundităţii, oul încondeiat a rămas să reprezinte începutul primăverii, ataşându-se de la sine de marele eveniment al Învierii Domnului odată cu apariţia creştinismului. De-a lungul a două milenii, statutul său de valoros reprezentant al evenimentului pascal s-a consolidat pe pământ românesc, ajungându-se ca în Nordul Moldovei fenomenul să cunoască o atât de mare amploare încât se poate spune că Paştele înseamnă Învierea lui Iisus şi timpul ouălor încondeiate. Între aceste două mari cicluri festive (sărbătorile iernii şi cele ale primăverii), datina fixează o serie de sărbători de mai mică sau mai mare amploare, fiecare individualizându-se prin obiceiuri specifice, conform calendarului creştin şi al celui popular. Ultimul reliefează două aspecte preponderente: agrar şi pastoral.

(Sursa: Ghidul Iubitorilor de Folclor, Centrul Cultural Bucovina -  Centrul Pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale)