Mircea Radu IACOBAN

Nu-i văd bine pe confrații de gazetărie sportivă: încet-încet, rămân fără obiectul muncii! „Gazeta sporturilor” începe să trăiască mai mult din amintiri, iar rubricile sportive de la radio și tv se încropesc tot mai greu, cu efort vizibil de a-și justifica rămânerea în grilă – noroc de transferuri, de mica bârfă, de lunga listă a anulărilor de competiții, de niscaiva performanțe hipice, șahiste, pescărești ori aeromodelistice pe cine știe ce alt meridian! Coronavirusul a redus stadioanele la tăcere! Răgazul impus permite întoarceri în timp și rememorări, fie edulcorate, fie acrișoare: aflăm abia acum (s-au prescris!) de meciuri trucate, prietenii trădate, arbitraje deocheate, mituiri, trageri pe sfoară, alături de suave amintiri din copilărie (ce sărac am fost, cât de mult am muncit, lung și greu e drumul performanței!). Până mai ieri își găseau cu greu loc în pagina tipărită, acum au ajuns baza! Marele arbitru a devenit Arafat: până nu fluieră revenirea publicului în tribune, consumăm sport la conservă televizată cu termenul de folosință depășit. Ca să mă înscriu în trend, îmi cercetez amintirile și re-descopăr o hazoasă filă uitată: în septembrie 1965, deci, în urmă cu 55 de ani, propuneam conducerii Radioteleviziunii o transmisie directă de la Campionatul Mondial de Pescuit Sportiv, pentru prima dată organizat în România. Era o premieră absolută și pentru radio-gazetăria noastră, și pentru gazde, aflate la cea dintâi confruntare cu exigențele unei competiții mondiale. Care, de fapt, era doar europeană, fiindcă printre cele 15 țări participante nu se afla nici una din alt continent. Oricum, lume bună, venită din RDG, RFG, Anglia, Austria, Belgia, Franța, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Elveția, San Marino, Cehoslovacia, Iugoslavia. În 2010, la Campionatul Mondial de Pescuit la Crap (se observă dispariția din titulatura competiției a precizării „sportiv”) desfășurat tot la noi, pe lacul Sărulești, au concurat de trei ori mai multe echipe reprezentative. Nu pot trece mai departe fără să consemnez cea mai ciudată întâmplare pescărească: atunci și acolo fost prins ditamai crăpceanul-record de 20 de kg. L-au cântărit, l-au măsurat, i-au oblojit cu o alifie rana de la gură, i-au trecut punctajul în scripte și, cum se procedează acum, i-au dat drumul înapoi în baltă. Fericita echipă ce izbutise marea captură nu mai avea cum să fie ajunsă în clasament! Numai că, minunea minunilor, peste jumătate de ceas, altă echipă este binecuvântată cu o captură similară. La cântar, se constată că are exact aceeași greutate, la gram, cu precedentul crap-record, ba i se descoperă… și urme de alifie roșie în colțul gurii: era… același! Lacom, abia întors în baltă, a mușcat din nou, trimițând oficialii în grea derută: cum să punctezi de două ori prinderea aceluiași pește?! Dar să revenim la Galați, unde avea să se desfășoare, pe Dunăre, Campionatul Mondial din 1965. Practic, începuse cu o săptămână înainte, la Mamaia, unde forurile diriguitoare ale pescuitului mondial își inauguraseră cel de al XII-lea Congres, după care au urmat zile grele, cu tot soiul de cocteiluri, spectacole folclorice, vizite „de lucru”, trasee turistice ș.a.m.d. Ajunși în sfârșit la Galați (unde-i așteptau alte diverse „acțiuni” de protocol) șefii CIPS au avut de rezolvat dificile chestiuni organizatorice. Cum ar fi, de pildă, lipsa unor bagaje. TAROM-ul le-a adus cu întârziere, a treia zi, după care a urmat drumul până la orașul dunărean, așa că râmele speciale din geamandanul luxemburghezului Lucien Pundel, ca și viermușii la fel de speciali (regulamentul îngăduia momeala vie) pe care miza britanicul Clifford Burch, au umplut hotelul gălățean de irespirabilă duhoare… Duminică 26 septembrie a început concursul. La poalele falezei erau înșirați pescarii, iar reporterul radio, care avea spațiu de emisie pe programul I între orele 8 și 9, urma să circule de-a lungul șirului de undițari întins pe aproape un kilometru. Aveam la îndemână o mare noutate tehnică: puteam folosi, pentru întâia oară în direct, microfonul independent, și nu mai eram legat de mașina radioului cu stânjenitorul fir de altădată. Îmi propusesem să trec pe la fiecare dintre cei 75 de concurenți, să văd ce specie de pești a prins, cam ce dimensiuni și câte grame are, ce număr de puncte se cuvine atribuit capturii ș.a.m.d. Începe concursul, începe emisia, începe plimbarea de la un undițar la altul și… în cele 60 de minute afectate emisiunii, nimeni n-a prins nimic!! Solunara urma să înceapă la 10,12! S-a prins pește doar după ora fatidică, iar România s-a clasat pe locul I. Am vorbit în direct și, de fapt, în gol o oră întreagă! Record absolut! Doamne, oare ce-oi fi spus? (Am căutat înregistrarea în fonoteca Radioului. Nu s-a păstrat.) Întors la București, m-a întâmpinat colegul Nicolae Soare: „În locul tău aș încerca în diplomație. Ai vorbit o oră fără să spui nimic!”