Bunăstarea între vis şi realitate

Romani. Perşi. Babilonieni. Asirieni. Egipteni. Hitiţi. Toţi au construit imperii imense. Toţi au creat culturi mai mult sau mai puţin durabile. Toţi s-au prăbuşit din cauza a două defecte majore: lăcomia de bani şi setea de putere. Aşa cum evidenţia istoricul latin Caius Sallus­tius despre cetăţenii Imperiului Roman: „Celor care înduraseră cu uşurinţă osteneli, primejdii şi vremuri de restrişte, tihna şi bogăţia, atât de dorite altădată, le-au fost spre povară şi nenorociri. Căci la început spori lăcomia de bani, mai apoi setea de putere: acestea au fost izvorul tuturor relelor.

Lăcomia de bani a zdruncinat buna credinţă, cinstea şi celelalte deprinderi bune; în locul acestora, i-a învăţat pe oameni să fie trufaşi şi cruzi, să nu mai ţină seama de zei şi să creadă că toate se pot cumpăra cu bani. Setea de putere i-a împins pe mulţi muritori să devină făţarnici, una să aibă ascunsă în gând şi alta gata pe buze, să preţuiască prieteniile şi duşmăniile nu după fapta cuiva, ci după folosul lor şi să aibă bunătatea mai curând pe faţă decât în suflet” (Caius Sallus­tius, „Conjuraţia lui Catilina”, 10, 2-5, în: Opere, studiu introd., trad. şi note de Nicolae Lascu, Bu­cu­reşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 85).

De aceea, atunci când se apropie o perioadă de bunăstare economică, de stabilitate politică şi socială, de echilibru în ceea ce priveşte nivelul de trai, apare totodată şi întrebarea: Oare este suficient? Nu avem nevoie cumva de ceva mai mult? Foarte puţine persoane pot spune că îşi cunosc limitele. Încă şi mai puţine pot afirma că, indiferent de părerea celor din jur, îşi vor păstra principiile de viaţă neatinse sau le vor aplica mai puţin riguros doar în cazuri de forţă majoră. Atunci când nu mai resimţi nici un pericol, când ai impresia că totul merge bine, ar trebui de fapt să te temi. Ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te afli în faţa unei capcane, dacă acest trai generos pe care ţi-l permiţi nu te face mai comod, mai insensibil, mai limitat în ceea ce priveşte ajutorarea reală a celor din jur. Însă te gândeşti, probabil, numai cum să menţii toate aceste elemente care-ţi guvernează viaţa pe termen lung, fără a te preocupa prea mult de ce se întâmplă în jurul tău.

Poate că efectul negativ cel mai mare al bunăstării prelungite constă în această siguranţă de sine, în această încredere nelimitată în forţele proprii. Îţi arogi merite străine şi ignori ceea ce Dumnezeu a împlinit, de fapt, în viaţa ta. De aici şi până la o stare de mândrie generalizată, de dispreţ faţă de tot ce înseamnă viaţa spirituală nu mai sunt mulţi paşi de făcut.

Nu avem nici o scuză pentru comoditatea, lipsa de responsabilitate şi indiferenţa care decurg din ea

Stăruie, aşadar, o întrebare logică: nu cumva idolatrizăm prea mult acest stil de viaţă occidental în care toate par să funcţioneze de la sine, fără prea multă implicare emoţională, fără prea mult efort, fără nici un fel de responsabilitate faţă de ceilalţi, dar cu un accent grosier pus asupra propriei persoane, propriului confort, propriei fericiri şi mulţumiri? Creştinul se gândeşte că dacă aproapele său nu este fericit, atunci nici el nu poate fi pe deplin mulţumit, chiar dacă toate îi merg bine în viaţa proprie. Omul secularizat de astăzi gândeşte exact pe dos. El nu poate fi fericit decât dacă i se împlinesc toate dorinţele. Lumea din jur poate să şi dispară, să se desfiinţeze definitiv. Parcă şi sfârşitul lumii nu mai prezintă atât de mult interes dacă încă mai ai consola de jocuri disponibilă, mâncare şi băutură pentru încă o lună, televizorul şi laptopul operaţionale...

Şi atunci ce ar trebui să facem? Să ne întoarcem la o viaţă mizeră, cu o speranţă de viaţă scăzută, cu un confort precar, cu multe griji şi neputinţe? În nici un caz. Însă nu avem dreptul să devenim robii acestei bunăstări exterioare. Nu avem nici o scuză pentru comoditatea, lipsa de responsabilitate şi indiferenţa care decurg din ea. Iar dacă vrem să o transformăm cu adevărat într-o binecuvântare, atunci trebuie să îi facem părtaşi la ea şi pe cei săraci, bolnavi, neputincioşi. Romanii, egiptenii, babilonienii, hitiţii şi-au pierdut imperiile şi influenţa nu pentru că au atins acest nivel superior al bunăstării, ci pentru că au transformat-o doar într-un bun personal, văduvindu-i de ea pe toţi cei pe care i-au cucerit.

Lăcomia de bani şi setea de putere sunt efectele unei bunăstări egoiste. Iubirea de aproapele şi smerenia sunt consecinţele fericite ale unei bunăstări la care sunt făcuţi părtaşi şi cei care nu o au.

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)