Ştii să minţi?

Subiectul cunoaşterii lui Dumnezeu din partea omului este unul complicat. Cine ar putea spune că Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu? Care ar fi criteriile acestei cunoaşteri? Răspunsul la aceste întrebări este unul simplu: Dumnezeu poate fi cunoscut atât cât Se lasă descoperit omului. El S-a arătat în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Cu Dumnezeu ne întâlnim în rugăciune şi în orice faptă bună care nasc în noi dobândirea virtuţilor, adică asemănarea cu El. Foarte important însă este să nu ne amăgim pe noi înşine că asceza proprie e sursa acestei cunoaşteri. Sigur, postim, dăm milostenie, ne rugăm, dar Dumnezeu e Cel care pune harul în inimile noastre. Pilda de astăzi ne vorbeşte despre faptul că nu trebuie să fim înlănţuiţi de patimi şi, în acelaşi timp, să nu credem nici propriilor virtuţi.

La un pustnic atonit a venit odată un pelerin, stăruind să fie primit ca să înveţe înţelepciunea de a trăi cu adevărat în Duh. „Ce ai făcut până acum ca să dobândeşti ceea ce cauţi?”, l-a întrebat eremitul. „Am învăţat toată Filocalia pe de rost, cunosc tehnica respiraţiei în rugăciunea neîncetată, ştiu toate rugăciunile din Ceaslov, am trăit toată viaţa în cumpătare”. „Ştii să minţi?”, l-a chestionat din nou bătrânul. „Cum să mint?, a răspuns pelerinul. Toată viaţa n-am învăţat să zic decât adevărul. N-am minţit şi nici nu voi minţi vreodată!” „Du-te şi întoarce-te în lume. Când vei învăţa să minţi, atunci vei putea fi ucenicul meu.”

Tâlcul acestei povestiri este unul adânc. Trebuie să ştim să ne dezrobim chiar şi de propriile adevăruri. Să nu fim sclavii nici unei patimi, dar nici chiar ai propriilor virtuţi.

(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)