Arta educaţiei şi slujitorii ei

Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ face parte din elita şco­lilor pe care Biserica le-a avut întotdeauna, în pridvorul locaşurilor de cult, în aşezăminte din apropiere ori în chiliile mănăs­tirilor, unde oameni luminaţi, cunoscători ai slovelor şi ai înţelep­ciunii Sfintei Scripturi, au încercat să transmită adevărul de credinţă învăţăceilor.

Dintru începuturi, şcoala a fost legată de Biserică, având ca alfabetar Ceaslovul, Psaltirea şi alte cărţi de cult. În vremurile acelea puţini ştiau carte, iar cei care învă­ţau, Îl slăveau mai întâi pe Dumnezeu prin smerită aşe­zare, cântând şi citind în biserică, fiind de folos comunităţii în care vieţuiau. Mai târziu a evoluat şcoala de ţinută academică, cu profesori şi elevi preocupaţi de înţelepciunea dumnezeiască şi cea omenească.

Toate vremurile au cunoscut dascăli de vocaţie, care au jertfit mult timp pentru ucenicii lor, chiar şi pentru cei mai puţin preocupaţi.

Astfel de exemple regăsim în literatura română, în modelele de învăţători şi profesori hărăziţi, care au reuşit prin strădania lor să şlefuiască sufletele şi minţile elevilor lor, mulţi dintre aceştia devenind peste ani oameni îm­pliniţi.

Scriitori cunoscuţi ai neamului nostru au aşezat în numeroase pagini amintirile acestor şcoli din istoria aşezărilor româneşti de altădată şi a învăţătorilor ce le slujeau. Aron Pumnul, Domnul Vucea, Popa Tanda (un mărgăritar de popă românesc), Popa Duhul, Domnul Trandafir sunt de fapt chipuri de dascăli la care s-au raportat ucenicii lor.

Şcolile Bisericii, dezvoltate mai ales din veacul al XIX-lea şi în perioada următoare, la început într-o formă modestă şi apoi tot mai organizate, au primit mulţi tineri din familiile de ţărani ai căror părinţi nu aveau resursele necesare pentru a-i trimite în străinătate, aşa cum făceau oamenii mari ai vremii. Prin aceasta se vădeşte faptul că Biserica a avut dintotdeauna marele dar de a aduce lumina cărţii în minţile şi sufletele unor tineri care au avut cu adevărat vocaţia slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Oameni remarcabili

În şirul acestor şcoli deosebit de importante se află şi Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Această instituţie de învăţământ are o istorie îndelungată, întrucât în apropiata mănăstire au existat întotdea­una forme ale Şcolii monahale. Mai ales în timpul posturilor de peste an, profesori monahi predau mai întâi Vechiul şi Noul Testament, liturgică, muzică şi alte discipline din domeniul Teologiei, formându-i pe viitorii slujitori ai Sfântului Altar.

Sunt numeroase mărturiile celor care afirmă că încă din vremea primilor egumeni ai Mănăstirii Neamţ au existat călugări cărturari, caligrafi şi copişti care au izvodit cărţi de mare frumuseţe, cu valoare istorică şi artistică, muncind sau trudind uneori ani la rând pentru a realiza un Tetraevangheliar, un Apostol sau alte asemenea cărţi ce constituie astăzi faima unor mari biblioteci din lumea întreagă.

Întrucât forma numeroşi monahi, dar şi preoţi de mir, Seminarul Veniamin Costache din Iaşi a fost transferat în mod abuziv la Mănăstirea Neamţ, îndată după instaurarea regimului comunist în România. Autorităţile acelor vremuri îl doreau mai aproape de munţi şi de lumea monahală, pentru a nu fi atât de prezent în viaţa de atunci a Bisericii şi a ţării. Cu toate acestea, deşi aşezat la margine de lume, departe de localită­ţile cunoscute ale Ţinu­tului Neam­ţului, Seminarul a avut profesori remarcabili, prove­niţi atât dintre monahi, cât şi dintre clericii de mir, care şi-au început în străvechea cetate monahală cariera de dascăli adevăraţi, unii slujind mai târziu catedrele institutelor teologice universitare din Bucu­reşti şi Sibiu, remarcân­du-se peste ani ca mari profesori de teologie.

Părintele profesor Gheorghe Onofrei

Între aceştia se numără şi părintele profesor Gheorghe Onofrei, care împlineşte, în ziua de 8 august 2018, vârsta de 65 de ani.

Din biografia sa aflăm că s-a născut din părinţii Teodora († 27 august 2012) şi Petru Onofrei 
(† 11 octombrie 2001) în localitatea Salcea, astăzi oraş din judeţul Suceava. A urmat între anii 1968- 1973 cursurile Seminarului de la Mănăstirea Neamţ, absolvind printre premianţi, iar mai apoi, în perioada 1973-1977, a urmat cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, fiind licenţiat cu teza: îRăscumpărarea în teologia romano-catolică contemporană privită din punct de vedere ortodox”.

În perioada 1 iulie - 1 octombrie 1975 a fost muzeograf la biserica monument istoric a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. Între anii 1983- 1987 a urmat cursurile de doctorat la Catedra de Teologie Dogmatică din cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, beneficiind în perioada octombrie 1986 - martie 1987 de o bursă la LâInstitut Ecuménique de Bossey din Elve­ţia. A fost profesor titular la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ începând cu anul 1977.

A fost hirotonit diacon de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpaşu, la vremea aceea Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, duminică, 24 februarie 1985, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, iar pe 2 martie 1985, a primit marele dar al preoţiei, prin punerea mâinilor Arhiereului-vicar Gherasim Hunedoreanul, slujind la început cu osârdie în Paraclisul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

Pentru activitatea sa didactică şi liturgică a fost hirotesit iconom la 7 octombrie 1985.

Când l-am cunoscut eu, în urmă cu aproape 35 de ani, era încă tânăr. Elevii îi ziceau Tânărul, reproducând modul său frecvent de a li se adresa: „Ei, tinere…”

Mi-l amintesc adeseori. Era foarte preocupat, punctual şi corect. Nu cred că a întârziat vreodată sau a lipsit fără motiv. De asemenea, nu-mi amintesc să fi nedrep­tăţit pe cineva la note. Nu era exagerat de mărinimos, dar nici nedrept. Avea în toate dreapta socoteală a Părinţilor de altădată.

Noi înşine nu ne îngăduiam vreodată să întârziem în pauză, înainte de orele sale. A predat în primii ani de seminar Vechiul Testament, Catehism, Îndrumări misionare, fiind foarte atent la temele aflate în programa şco­lară.

Aveam datoria ca la fiecare lecţie să selectăm cel puţin cincisprezece versete, dacă nu şi mai multe, din Sfânta Scriptură, pe care trebuia să le trecem într-un caiet special, pentru a putea dezvolta şi argumenta apoi anumite subiecte ale învăţăturii noastre de credinţă.

A predat în cursul superior Pastorală, şi mai ales Dogmatică şi Morală, fiind întotdeauna pre­o­cupat de aceste discipline, rămânând cu noi chiar şi în afara orelor de curs.

Îmi revin între amintiri orele din zilele când se apropia vacan­ţa de Crăciun. Înaintea acelei perioade se făceau pregătiri intense pentru serbarea organizată cu prilejul Naşterii Domnului, care, în anii â80 ai veacului trecut, se desfăşura doar în şcolile de teologie.

Erau multe repetiţii la cor, la urături şi tradiţiile de peste veacuri, astfel încât ultimele ore erau trecute cu vederea; nu însă şi în cazul celor predate de părintele profesor Gheorghe Onofrei. Odată ne-a găsit făcând curăţenie generală în clasă; era obiceiul ca, înaintea sărbătorilor ori a unor vizite importante, să raşchetăm parchetul, să ştergem geamurile, băncile şi dulapurile din clasă, să ne înnoim clasa în care petreceam mult timp spre a descoperi câte ceva din slovele adânci ale teologiei. Părintele profesor ne-a îndemnat să aşe­zăm băncile la locul lor şi să luăm notiţe. Ne-a predat până când s-a încheiat ora. Am înţeles mai târziu că această atitudine scotea la iveală de fapt acrivia ştiinţifică a profesorului, izvorâtă din iubirea plină de responsabilitate părintească pe care o purta celor ce îi erau încredinţaţi spre trudnica îndrumare pe cărările Teologiei.

Datorită râvnei sale şi programului imprimat în anii aceia, cei mai mulţi dintre elevii Seminarului de la Mănăstirea Neamţ au fost admişi la Institutul Teologic fără să urmeze ore suplimentare de meditaţie.

Nu vărsaţi veninul amărăciunii voastre în sufletele copiilor, că-i păcat

Sfântul Ioan Gură de Aurspunea: „Nu există artă mai frumoasă decât cea a educaţiei. Educatorul creează un chip viu. Uitându-se la el, se bucură şi oamenii, şi Dumnezeu”. Din acestea noi înţelegem că pentru această artă trebuie oameni minunaţi şi dăruiţi de Dumnezeu cu mulţi talanţi.

Învăţătorul şi diaconul Ion Creangă îi îndruma pe dascăli: „Fie-vă dragi copiii, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-i ce e de folos, fiţi drepţi. Nu vărsaţi veninul amărăciunii voastre în sufletele copiilor, că-i păcat. Profesoratul nu e o meserie. E artă, asemenea cu Preoţia. E un apostolat.”

Nici un profesor nu-i desă­vârşit, dar privim către unii dintre ei ca spre modelul ideal. Adevăratul şi marele Învăţător este doar Mântuitorul Iisus Hristos. Va trebui să privim către El mereu. Doar El are cuvintele Vieţii Veşnice.

Am urmărit în anii de şcoală şi activitatea pe care părintele profesor Gheorghe Onofrei a desfă­şurat-o la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Vânători, Neamţ. Era elegant în exprimare şi ţinută, slujea frumos şi cu răbdare.

L-a înconjurat cu multă aten­ţie pe venerabilul şi mai vârstnicul preot Vladimir Bârliba, care slujise vreo cincizeci de ani în parohia amintită. Părintele Vladimir provenea din a cincea sau a şasea gene­raţie de preoţi ai familiei Bârliba şi îi devenise părintelui Onofrei socru, după căsătoria acestuia cu fiica lui, Rodica, medic stomatolog, care i-au dăruit doi nepoţi, Bogdan şi Ştefan. Părintele Vladimir era foarte popular şi iubit de sătenii din Vânători, întrucât găsea timp pentru fiecare, fiind blând şi totdeauna binevoitor.

Părintele profesor Gheorghe Onofrei a introdus mai multă disciplină şi o anumită autoritate a sacerdotului, totuşi era atent şi pastoral cu parohienii.

Am slujit împreună cu sfinţia sa la multe evenimente din viaţa satului şi a comunei Vânători, la multe Sfinte Liturghii, împreună cu câţiva dintre colegii mei. Uneori părintele ne invita la câte un sătean mărinimos care organiza o agapă, cunoscând astfel, în anii aceia, specificul acestei zone din Ţinu­turile Neamţului, oamenii şi felul lor de a fi.

Aş mai aminti şi de peroraţiile părintelui profesor Onofrei: „Prie­tena dumitale (n.n., a elevului seminarist) trebuie să fie cartea. Cărţile sunt prieteni adevăraţi”; Blondele întotdeauna trişează sau Crima de la etajul 40 nu sunt lecturi pentru elevul seminarist care permanent ar trebui să aibă în buzunar, chiar şi-atunci când aşteaptă să intre la masa la cantină, un dicţionar; să mai înveţe un cuvânt în greacă sau latină; să mai înveţe un verset al Scripturii”.

Mai spunea uneori: „Poarta Seminarului stă de dimineaţa până seara larg deschisă. Nu vă obligă nimeni să staţi aici, dacă nu vă place atmosfera locului şi cartea...”; „Cartea e un prieten bun”.

Sunt încă multe alte amintiri legate de părintele profesor Gheor­ghe Onofrei. Păstrez cu drag în inima mea bucuriile şi zâmbetele ce ni le împărtăşea adeseori şi înţeleg încercările prin care oamenii trec uneori în drumurile vieţii.