Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, ­zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?

Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Adesea, în lumea noastră, în loc ca relaţia cu bunurile materiale să fie simplă şi firească, ea devine complicată, scoţând la iveală una dintre cele mai mari slăbiciuni umane. În loc ca omul să stăpânească lucrurile materiale, acestea ajung să fie cele care îl stăpânesc pe el…

Aşa s-a întâmplat şi cu bogatul din Evanghelia de duminică. El a primit darul lui Dumnezeu exprimat pe pământ prin cele materiale: `i-a rodit ţarina”. Din iubire şi prin milostivire, Dumnezeu împarte, oferă şi îi dăruieşte creaţiei Sale din bogăţia Sa infinită. Principalul beneficiar al darurilor Lui este cea mai frumoasă creatură a Sa: omul. Din păcate, adesea, tot omul este şi cea mai nerecunoscătoare dintre creaturi…
 

Dumnezeu îl încarcă pe om cu valori: sufletul, libertatea şi posibilitatea de a alege

Dumnezeu îl încarcă pe om cu valori: sufletul, libertatea şi posibilitatea de a alege, capacitatea gândirii şi frumuseţea de a crea, şansa de a fi activ în mijlocul semenilor, dar şi bunurile materiale de care omul are nevoie spre a trăi în lumea fizică.

Pe de altă parte, nu doar omul este valorizat de Creator! Omul a primit puterea şi responsabilitatea de a da valoare acţiunilor sale, rezultatelor acţiunii altora, ca şi lucrurilor cu care el interacţionează. Sintagma `Omul sfinţeşte locul” indică, în formulare simplă, dar clară, realitatea că ceea ce omul a primit de Sus fructifică şi înmulţeşte jos, în lumea în care el trăieşte, că cele materiale îşi găsesc împlinirea în cele spirituale: prin puterile sale duhovniceşti, interioare. Omul influenţează benefic şi înfrumuseţează materia însăşi.
Dar nu aşa face bogatul, nu!

Când materia subjugă duhul

Deşi s-a îmbogăţit „peste noapte”, omul din pilda evanghelică este foarte sărac! El crede că stăpâneşte bunurile materiale, când de fapt acestea îl stăpânesc pe el. Goana după avere şi după împlinirea acestei alergături l-a făcut să uite de suflet, de sfârşitul vieţii pământeşti, să uite chiar de Dumnezeu.
Mai mult, bogatul confundă planurile: primeşte bunuri materiale destinate trupului, dar consideră că sufletul este cel care se va bucura de ele: „suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Aceasta se întâmplă atunci când uităm de scopul pentru care au fost primite aceste bunuri: faptul că ele sunt necesare pentru desfăşurarea vieţii în limita unui trai decent. Problema este de fapt relativă, deoarece decenţa însăşi este relativă, fiecare dintre noi se raportează la un alt necesar pentru un trai decent. Astfel că ne putem ghida doar după un bun simţ determinat de „a avea suficient pentru fiecare zi”.
Ştim de la Hristos Domnul că „acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21). Alipirea inimii de bunurile materiale este ceea ce Mântuitorul a condamnat de fiecare dată atunci când s-a referit la bogăţie şi la bogaţi. Aşa cum de fiecare dată a lăudat buna „administrare” a lucrurilor pământeşti, îndemnându-ne să nu ne lăsăm stăpâniţi de ele. Iar pentru a nu fi subjugaţi de acestea, bine este să dăruim din ele şi altora...

A dărui înseamnă a iubi

Omul primeşte, dar, la rândul lui, firesc este să simtă nevoia să dăruiască din bogăţia, ba chiar şi din sărăcia sa. Firesc este să privească împrejur şi să identifice în mulţime mâinile întinse care îi cerşesc iubirea!

Bogăţia spirituală

Apostolul ne atrage atenţia, interogativ: „Dar cel ce are bogăţia lumii şi-l vede pe fratele său în lipsuri şi inima şi-o-nchide faţă de el, cum rămâne-ntru el iubirea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3, 17). La modul cel mai înalt, îi devenim celuilalt „aproape” în clipa în care reuşim să ne golim de egoism şi de automulţumire şi să alergăm iubitor spre el, dăruindu-i cele de care are nevoie – spirituale şi materiale –, act prin care ne dăruim pe noi înşine!

„Orice viaţă adevărată este întâlnire”, spune un mare gânditor al secolului XX. Bogatului i-a rodit ţarina, dar a uitat să lucreze la rodirea sufletului în iubirea semenilor. El refuză să îi întâlnească pe cei cărora poate să le împartă din averea sa; în jurul nostru există şi vor exista întotdeauna săraci cu care să ne împărţim avutul mai mic sau mai mare. El uită că darul lui Dumnezeu, chiar darul material, se împarte, pentru a se transforma în unul spiritual. El consideră că totul i se cuvine lui, că ceea ce a primit `la vedere”, în lanurile întinse şi bogate, se ascunde, se aşază „la nevedere”, se pune sub obroc, ferit de ochii semenilor, dar şi de privirea lui Dumnezeu! 
Dumnezeu nu poate fi decât trist atunci când – egoişti, autosuficienţi şi foarte mulţumiţi de reuşitele noastre – ne stricăm hambarele vechi şi ridicăm altele noi spre a aşeza şi a ascunde aici „toate roadele şi bunătăţile” venite de la El… cu intenţia de a le avea doar pentru noi.

Bogăţia spirituală unică a persoanei provine din faptul că ea se împărtăşeşte la modul propriu şi direct din bogăţia dumnezeirii, care este inepuizabilă. Dar omul se împărtăşeşte, de asemenea, şi din bogăţia duhovnicească a semenului său şi, la rândul lui, îi transmite aceluia din plinirea sa: „Cel ce-l iubeşte pe fratele său rămâne în lumină” (1 Ioan 2, 10). Îmbogăţirea omului din Dumnezeu şi de la semeni se realizează numai prin legătura pe care persoana o face cu alte persoane. 
Şi cât de unică este trăirea frumuseţii de a dărui, de a te dărui… Căci dăruirea este expresia bogăţiei interioare, este miezul iubirii.

Dar dragostea faţă de aproapele, dacă este adevărată şi sinceră, nu poate rămâne în sfera teoreticului: „Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă!” (Iacov 2, 17). 
 

Comoara care rămâne

Adevărata dragoste se lucrează practic. Amintim aici situaţia total opusă acesteia, atunci când samarineanul milostiv, aflat pe drumul său, nu a trecut nepăsător pe lângă cel aflat în nevoie, ci în mod dezinteresat s-a ocupat cu iubire şi cu bunăvoinţă de el. El a jertfit dintru ale sale: energie, timp, bani, le-a oferit celuilalt cu conştiinţa unei normalităţi, depăşind orice graniţe care i-au stat în cale. Este tocmai ceea ce bogatul din pildă nu poate face. Acesta se iubeşte prea mult pe sine, este orb şi egoist, nu mai poate vedea nevoia de iubire a celor din jurul său.

Dragostea, ca dăruire, renunţare la noi înşine şi acceptare a aproapelui, este jertfă şi jertfire.  Bogatul poartă pe chipul său o mască prin care nu vede că, în loc să se îmbogăţească, el sărăceşte. Lui i se pare că este un nonsens să renunţe la bogăţia sa şi s-o împartă cu altul, pentru că nu cunoaşte adevărul: numai oferindu-te pe tine altora, în mod liber, numai dăruind din bunurile care oricum nu sunt ale tale, numai încetând să exişti pentru tine însuţi devii „bogat în Dumnezeu”. 

Întrebarea pe care Dumnezeu ne-o adresează fiecăruia dintre noi, „Cele pe care le-ai adunat ale cui vor mai fi?”, exprimă o realitate crudă: adunăm mult şi împărţim puţin. De câte ori nu vedem în jurul nostru cum prin bunurile atât de personale şi atât de dragi celor trecuţi în lumea cealaltă umblă mâini străine şi suflete pentru care ele, acele bunuri, nu mai au nici o valoare! Căci cei pentru care acestea aveau valoare nu mai sunt aici...

Să nu uităm: comoara din cer, aşezată „în Dumnezeu”, este singura care rămâne!