Pascal sau pariul credinţei în modernitate

Blaise Pascal (matematician, fizician şi filozof francez, s-a născut la data de 19 iunie 1623, la Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris) rămâne spiritul care caută şi află pe Dumnezeul-foc mistuitor al inimii omului, pe Dumnezeul mângâietor al neputinţelor lui, în care omul îşi găseşte toată fericirea şi adevărul deplin. El demonstrează că, într-adevăr, credinţa în Dumnezeul cel viu şi personal este nu doar posibilă în modernitate, ci că ea potenţează la maximum modernitatea, revelând subiectului gânditor identitatea sa profundă, dimensiunea sa plenară. Acesta este sensul apologiei sale. A-l citi pe Pascal, a-l înţelege, înseamnă a-l urma pe calea unei autentice experienţe de sine, în care credinţa şi modernitatea se purifică, se aprofundează şi se completează reciproc, într-o întâlnire a imensităţilor.

Unii oameni nu doar au un destin, ci ei înşişi sunt un destin. Destinul nostru, al tuturor. Ceea ce ei trăiesc şi spun ne angajează pe toţi. Ei ne deschid viitorul. Şi paradoxul este că aceşti oameni prefigurează destinul nostru în măsura în care sunt în modul cel mai autentic ei înşişi. Experimentează ca într-un laborator secret în ei înşişi ceea ce trebuie să devină pentru mulţi din apropiaţii lor un drum al adevărului şi al libertăţii. Pascal este unul dintre aceşti oameni.

Autorul Cugetărilor apare la o primă lectură nu ca un om al trecutului, apărând ideile unor vremi revolute, ci mai degrabă ca un om al viitorului. Cum prefigurează destinul lui Pascal pe al nostru? Ce lumină emană din el pentru noi astăzi?

Pascal nu este omul unui anume sistem de gândire, ci al unei experienţe care face să spargă toate sistemele. Pascal este un om care a făcut experienţa lui Dumnezeu. Nu doar o vagă apropiere mistică, ci o întâlnire a lui Dumnezeu celui viu şi personal al Scripturii, el a fost prins de Dumnezeu, ars de iubirea lui Dumnezeu cel apropiat şi totodată ascuns al proorocilor. Or, această experienţă el a făcut-o în contextul modernităţii care tocmai se năştea, cu sensibilitatea şi exigenţele unui om care pe neaşteptate a schimbat universul.

La confruntarea dintre două lumi

Viziunea antică şi medievală a unei lumi închise, armonioase se prăbuşise, lăsând spiritul uman în faţă cu infinitul nemărginit, fără puncte de reper. Dar în acelaşi timp omul a descoperit insuficienţa sa, a luat cunoştinţă de sine şi de măreţia sa, prin ştiinţa care se năştea. O ştiinţă care se emancipa de sub tutela autorităţii şi a tradiţiei şi care înţelegea să se construiască ea însăşi, prin forţele proprii ale raţiunii, având ca singură bază experienţa. Se năştea individul, subiect autonom, plecat în cucerirea universului şi care se considera capabil să se conducă şi să se construiască prin propriile sale lumini.

Pascal se situează în această lume nouă. Totuşi, la el, credinciosul şi omul de ştiinţă nu trăiesc separat, ca la Descartes. Ei nu se ignoră. Din contră, ei dialoghează. Meritul lui Pascal este în primul rând acela de a fi asumat în demersul credinţei sale revoluţia care se opera atunci în spirite şi prin care subiectivitatea cucerea statutul său de referent universal. Condiţia umană asupra căreia el reflecta nu este doar aceea a omului atemporal, situat cumva în afara istoriei, ci este aceea a omului care tocmai îşi face intrarea în modernitate.

Descoperirile lui Copernic care vorbeau despre dubla mişcare a planetelor în jurul lor şi al soarelui, reluate şi confirmate de observaţiile lui Galileo Galilei fac să explodeze viziunea cosmică medievală conform căreia Pământul este centrul imobil şi absolut în jurul căruia gravitează întregul univers. Globul terestru devine o planetă printre altele, care se învârte în jurul soarelui, ea nu este nici centrul universului, nici măcar centrul universului solar. Omul se găseşte în faţa unei dezlănţuiri de lumi, un delir al universului pe care inventarea lunetei astronomice în 1609 îi permite să-l întrevadă parţial. Pentru prima dată, omul se vede aruncat într-o lume care scapă percepţiei lui, ale cărei margini sau centru nu mai pot fi bănuite. În acest cosmos fără măsură, "sferă infinită al cărei centru este peste tot şi circumferinţă nicăieri", omul nu îşi mai ştie locul. El este vizibil rătăcit şi căzut din locul său fără a putea să se regăsească. El a pierdut toate coordonatele şi, dintr-odată, identitatea sa. Abandonat unei lumi pe care nu o mai stăpâneşte prin raţiune şi care pare să-l ignore total, omul a devenit, după expresia lui Sartre, un "sinistru cosmic".

Pariul credinţei

Modernitatea l-a condus pe Pascal la o credinţă interiorizată, respectuoasă a tainei lui Dumnezeu şi a măreţiei omului. Acesta nu era un drum uşor. Pascal a îndrăznit să fie în sânul Bisericii un mădular gânditor, după propria sa expresie. El nu s-a mulţumit cu credinţa primită, ci a deschis un drum, iar acest drum trebuie într-o zi să devină al nostru.

"Învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă - spunea el contemporanilor săi sceptici - pentru că raţiunea vă îndeamnă, şi totuşi nu puteţi. Lucraţi să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor, sunt oameni care au găsit drumul… urmaţi felul cum au început şi ei: socotind că au credinţa, luând apă sfinţită, ascultând Liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri.

Ce rău aţi îndura dacă aţi apuca pe această cale? Veţi fi cinstiţi, fideli, umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevăraţi. Nu vă veţi mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări. Vă spun că veţi câştiga chiar din aceasta; şi că prin fiecare pas pe care-l veţi face pe acest drum certitudinea câştigului va creşte şi atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscaţi că veţi recunoaşte până la urmă că aţi pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care nu aţi dat nimic în schimb… Acest discurs vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinţe infinite şi indivizibile căreia el îşi supune toată fiinţa, pentru a i se închina; supuneţi-i şi voi fiinţa voastră pentru binele vostru şi pentru slava sa."

(Augustin Păunoiu)