Minuni... minuni

În timpul comunismului materialist, cei care nu credeau în Dumnezeu îi acuzau pe cei care mergeau la biserică de obscurantism, de ignoranţă. Cu alte cuvinte, îi considerau nişte pierduţi în spaţiu care nu ştiu exact pe ce lume trăiesc. Ştiinţa era zeul atotputernic înaintea căruia trebuia să te pleci, vrei, nu vrei. Prima sorbitură din paharul ştiinţelor te face ateu, spunea câştigătorul Premiului Nobel pentru fizică din 1932, Werner Heisenberg. Dar la fundul paharului te aşteaptă Dumnezeu, nu uita să încheie el cu seriozitate. Deşi societatea contemporană nu mai crede în minuni - ele sună negativ pentru omul de azi, dovedesc naivitate şi lipsă de rafinament intelectual - totuşi, oamenii le caută şi le iubesc. Şi ştiţi de ce? Fiindcă simt că fără ele sunt robii materiei, legaţi cu legătura puterilor şi elementelor naturii. Minunea deschide poarta temniţei lor, oferă mărturie despre existenţa Celui Care este mai puternic decât focul şi decât vântul, decât potopul şi boala, decât mormântul. Minunea este precum chipul tatălui pentru copiii care se găsesc în temniţă.

Sufletele tuturor se răzvrătesc când unii trâmbiţează că legile fizice ar fi imuabile, de neschimbat, ca şi cum ar exista anumite legi fantastice şi nu doar mobilitatea firii şi dispunerea acestei mobilităţi.

Odată, un mirean a mers cu fiul său la avva Sisoe, pe muntele avvei Antonie, dar pe drum s-a întâmplat că fiul a murit. Tatăl nu s-a tulburat, ci l-a luat în braţe şi l-a dus, cu credinţă, la bătrân, căzând amândoi la pământ, ca şi cum ar fi făcut închinăciune, ca să fie binecuvântaţi. După aceea, tatăl s-a sculat, l-a lăsat pe fiu la picioarele bătrânului şi a ieşit afară. Bătrânul, crezând că i se închină, i-a zis tânărului: „Ridică-te şi du-te afară“, căci nu ştia că-i mort. Copilul s-a ridicat îndată şi a ieşit. Văzându-l tatăl său a înlemnit, apoi a intrat şi s-a prosternat înaintea bătrânului spunându-i toată povestea. Bătrânul însă s-a întristat, căci nu voise să facă minunea. Atunci ucenicul avvei i-a cerut mireanului să nu mai povestească nimănui până la săvârşirea din viaţă a bătrânului.

(Prelucrare de Augustin Păunoiu din Patericul Egiptean şi din volumul „Puţine cuvinte, multă iubire“, Ierom. Hrisostom Filipescu)