A doua săptămână a Postului Mare

Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalță spre cer precum o candelă aprinsă.

Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului și Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să I-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalță spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. (Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în marele post, editura Predania, București, 2010)

La spovedanie nu vorbiţi despre propriile virtuţi, ascunzând patimile care infectează sufletul!

Dumnezeu ştie virtuţile noastre, şi deci nu are nevoie de vreun interpret. Aşa cum în faţa doctorului ne arătăm numai bolile, tot aşa să facem şi în faţa părintelui duhovnic: să ne mărturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit şi zdrobire.

A discuta cu părintele duhovnic despre propriile virtuţi şi fapte bune, neglijând şi chiar ascunzând cu bună ştiinţă patimile care infectează sufletul, este asemănător cu ceea ce face un bolnav care discută cu doctorul despre tăria şi sănătatea fizică, nepomenind nimic despre boala care îi macină trupul. A vorbi cu părintele duhovnic despre virtute şi realizări, utilizând şi un limbaj pompos, este o atitudine fariseică, un semn al laudei de sine şi al slavei deşarte – o faptă total nepotrivită, cu atât mai mult cu cât ne aflăm la spovedanie, unde ne mărturisim în faţa lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să uităm că în timpul spovedaniei noi stăm şi ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu ca să aflăm milă şi să primim iertarea păcatelor.

Dumnezeu ştie virtuţile noastre, şi deci nu are nevoie de vreun interpret. Aşa cum în faţa doctorului ne arătăm numai bolile, tot aşa să facem şi în faţa părintelui duhovnic: să ne mărturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit şi zdrobire. Întrucât cei ce se spovedesc se pregătesc pentru Sfânta Împărtăşanie, aceasta este un motiv în plus pentru ca pregătirea necesară să aibă un caracter ireproşabil.

(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Egumeniţa, 2004)

Ce trebuie făcut după rugăciune?

Rugăciunea are însușirea că dacă te rogi bine, cum trebuie, nu-ți mai vine să te apuci degrabă de treburi: cine a gustat dulce, n-o să mai vrea amar.

Când termini de făcut rugăciunile, să nu treci îndată la alte îndeletniciri, ci să stai iarăși puțin și să te gândești ce ai făcut și la ce te îndatorează asta, păstrând mai ales ceea ce te-a înrâurit puternic. Rugăciunea are însușirea că dacă te rogi bine, cum trebuie, nu-ți mai vine să te apuci degrabă de treburi: cine a gustat dulce, n-o să mai vrea amar, iar gustarea acestei dulceți este scopul pentru care citim rugăciuni, și prin ea se cultivă duhul rugăciunii. Dacă vei face această mică pravilă, vei vedea în scurtă vreme roadele ostenelii rugăciunii. Orice rugăciune lasă urme în suflet, continuarea ei după această rânduială o înrădăcinează, iar răbdarea în această osteneală aduce și duhul rugăciunii.

(Școala ortodoxiei pentru începători, Editura Sofia, sursa: www.doxologia.ro)