Neutralitate şi sens în cunoaştere

Unii gânditori importanţi, precum Ernst Cassirer sau Mircea Eliade, susţin că se poate realiza o anumită cunoaştere cu fiecare formă simbolică de expresie, cu fiecare experienţă esenţială pe care omul o face: lingvistică şi filosofică, ştiinţifică şi teologică, istorică şi morală, tehnică, mitică şi artistică, fără a putea spune că acestea sunt singurele. Deosebit de importantă, astăzi, este tocmai convergenţa sau alianţa lor.

Reducţiei ce poate fi întâlnită astăzi, cea conform căreia cunoaşterea autentică este cea ştiinţifică, i se adaugă imediat o a doua, anume restrângerea ştiinţei doar la ştiinţele naturii şi matematică. Sunt ignorate, într-o manieră de-a dreptul stranie, mai multe categorii de ştiinţe: ştiinţele socio-umane (antropologia, sociologia, psihologia, psihiatria, etnologia sau istoria), ştiinţele limbajului (îndeosebi lingvistica şi semiotica), ştiinţele comunicării, ştiinţele cogniţiei etc. Sunt ignorate deopotrivă unele ştiinţe de graniţă (bioinformatica, neuroştiinţele, psihologia cognitivă, multe dintre ştiinţele medicale etc.). Utilizăm adesea noţiunea de disciplină ("disciplină ştiinţifică") în sensul vechi, scolastic, ca şi cum cunoaşterea actuală s-ar realiza pe compartimente strict delimitate, invariabile şi închise. Demersul interdisciplinar s-a născut, de altfel, şi ca o modalitate de corecţie a acestei atitudini cazone asupra cercetării ştiinţifice.

Poate fi cunoaşterea noastră neutră, indiferentă la valori şi opţiuni valorice? Richard Rorty vorbeşte explicit despre nevoia gândirii de a fi neutră - mai ales în faţa unor întrebări de felul celor existenţiale. Pune în relaţie neutralitatea gândirii cu unele fenomene ale lumii moderne, precum secularizarea, viaţa cosmopolită şi pluralismul cultural. S-ar fi ajuns astfel la un spirit nou de toleranţă şi de convieţuire. Adaugă imediat că spiritul de toleranţă este "neutru la întrebarea ce este cu adevărat central în viaţa omenească, o întrebare despre scopul şi rostul existenţei umane". Cu alte cuvinte, supoziţia că viaţa omenească ar putea avea un sens (şi că s-ar putea discuta serios despre aşa ceva) îi apare lui Rorty de neînţeles. Acceptă ideea unor posibile schimbări sociale, cum este cea către o comunitate liberală de viaţă. Cu toate acestea, nu va vorbi despre un sens al evoluţiei sociale. Va distinge între raţionalitatea tehnică (văzută ca abilitate sau pricepere necesară supravieţuirii), cea discursivă (în comunicare) şi cea specifică toleranţei (prin care se acceptă, cu privire la celălalt, diferenţe radicale de conduită). Despre cea dintâi va spune că "este neutră din punct de vedere etic". Este totuşi dificil de crezut că unele abilităţi sau competenţe necesare supravieţuirii pot fi neutre din punct de vedere etic. Se reia, într-o privinţă, ideea mai veche că există o autonomie deplină a gândirii tehnice. Aceeaşi autonomie este revendicată astăzi de gândirea economică sau - mai uşor încă - de gândirea politică, exact cea care poate instrumentaliza la nevoie absolut orice.

Fireşte, există autori care simt nevoia să judece altfel ideea neutralităţii în cunoaştere şi în lumea vieţii. De fapt, întrebarea cu privire la un posibil sens devine o problemă tocmai atunci când ne dăm seama că sensul lipseşte. Problema sensului se discută mai ales sub evidenţa absenţei sale, eventual sub evidenţa non-sensului. Conştiinţa descoperă atunci că pretenţia ei de raţionalitate este profund discutabilă. Hans-Georg Gadamer a înţeles bine acest lucru. Într-un text intitulat Despre puterea raţiunii, face o menţiune elocventă în această privinţă. "Cel care vorbeşte (cu o anumită suficienţă) în numele raţiunii se contrazice singur, pentru că a fi raţional înseamnă a fi conştient de limitele propriei înţelegeri, fiind astfel capabil să accepţi o mai bună înţelegere, indiferent de unde ar veni ea".

 Juan Martin Velasco, un cunoscut fenomenolog al religiei, acceptă că ideea modernă de neutralitate se leagă de fenomenul secularizării, care a avut unele efecte pozitive. Ar fi dus, de pildă, la recunoaşterea autonomiei unor domenii seculare: ştiinţă, etică, politică. Şi, paradoxal, "a favorizat purificarea vieţii religioase". Doar că, simultan, acest fenomen comportă şi unele consecinţe grave, precum căderea într-o "cultură a indiferenţei". Iar indiferenţa naşte uşor cinism, fixaţii politice şi violenţă. Despre acest din urmă fapt aveau să vorbească şi alţi interpreţi, de pildă Jan Patoèka6, Constantin Noica, Paul Ricoeur (când formulează explicit ideea unui nou ethos al omului european), Umberto Eco şi alţii. În paginile lor, chestiunea unui posibil sens în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine şi viaţa omului în comunitate nu este deloc abandonată.

(Prof. dr. Ştefan AFLOROAIEI, sursa: Ziarul Lumina)