Sufletul după moarte – experienţe de astăzi (I)

Subiectul vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de ştiinţă şi medici de renume, fie au scris ei înşişi astfel de cărţi, fie şi-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial şi „expertul” asupra problemelor morţii şi a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi şi vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani – că există viaţă după moarte”.

Readuşi la viaţă

Totul, desigur, reprezintă o ieşire neaşteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale şi ştiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” şi au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire şi de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.

Cauza exterioară a acestei schimbări neaşteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readuşi la viaţă în număr mare, şi mulţi dintre aceşti oameni, alungându-şi teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.

Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât şi „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular şi în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei?

„Semnele vremii”

Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o cercetare mai amănunţită a fenomenului. Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religioşi (cât şi oamenii de ştiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja conturate, pur şi simplu resping experienţele, aşa cum sunt ele istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află într-o stare de inconştienţă după moarte, fie că pleacă de îndată pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredincioşii doctrinari alungă ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât şi în întregul context al celor ce cunoaştem despre soarta sufletului după moarte.

Învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii

Din nefericire, unii creştini ortodocşi, care se află de asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (aşa cum sunt infiltrate prin intermediul protestantismului şi catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi şi nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler, Călătorie în cealaltă lume, Ace Brooks, New York, 1977), a cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe greceşti şi a primit un răspuns foarte general despre existenţa raiului şi iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de dincolo nu este limpede” (pag. 130).

Dimpotrivă, creştinismul ortodox are cu siguranţă o învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii creştine), în scrierile Sfinţilor Părinţi şi (mai ales despre experienţele obişnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor şi antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu, întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât şi din relatări mai recente (Taine veşnice de dincolo de mormânt, Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârşitul sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după o moarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life , iulie-august 1976). Astfel creştinismul ortodox dispune de o literatură foarte bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” şi evaluarea lor în lumina întregii învăţături creştine a vieţii după moarte.

(Cuv. Serafim ROSE - din “Sufletul după moarte” Editura Tehnopress 2003- trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu)