Fuga de istorie şi dorul de „acasă“ al românilor (prima parte)

Dialog cu George Bondor, lector la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi 

Tema fugii de istorie a românilor a fost abordată mereu de mari cărturari români. Românii sunt marcaţi de "dorul de acasă", iar această statornicie, privită din perspectivă biblică, vorbeşte despre credinţa puternică şi despre dialogul la fel de puternic dintre om şi Dumnezeu. Din perspectivă culturală, atitudinea românilor poate fi înţeleasă, ca în lumea greacă, drept o raportare la centru şi la margine sau ca existenţa unui viu dialog interior şi a unei descoperiri perpetue a exteriorului. Postmodernitatea, la care lumea noastră se conectează prin fenomenul globalizării mai ales, nu va face, până la urmă, decât să întărească viaţa spirituală a noastră, pregătind terenul pentru o intensificare a vieţii religioase.

- Domnule profesor, s-a tot vorbit despre o anume fugă de istorie a românilor. În perioada interbelică, şi Lucian Blaga, dar şi Liviu Rebreanu au vorbit despre acest lucru, cel puţin în cele două discursuri de la Academie. Şi fuga de istorie, dar şi asimilarea social-istoricului intră în contradicţie cu învăţătura Evangheliilor. Astăzi, nu?, ne aflăm într-o fază de asimilare a socialului agresiv, modern. Ce ne puteţi spune despre această aşezare a noastră între cele două extremităţi, din acest punct de vedere?

- În filosofia românească a fost deseori în atenţie tema specificului naţional. Începând cu secolul al XIX-lea, aceasta a fost o problemă de mare interes nu doar la noi, însă în cultura română ea a supravieţuit mai multă vreme decât în alte culturi, întrucât puterea comunistă s-a folosit din plin de clişeele identitare. Aşadar, unii au avut motive pur filosofice pentru a o aborda, în vreme ce alţii au tematizat-o din raţiuni ideologice şi politice. Dintre filosofii importanţi formaţi în perioada interbelică, i-aş aminti şi pe Vulcănescu, Cioran, Eliade şi Noica. În acord cu o tendinţă filosofică a epocii, ei au încercat să identifice datele mentale - implicite, inconştiente - ale culturii populare româneşti. Au vorbit, în acest sens, despre o descriere a dimensiunii româneşti a existenţei (Mircea Vulcănescu o numea chiar fenomenologie), despre o interpretare a "sufletului românesc" şi a "sentimentului românesc al fiinţei" (Constantin Noica), ori despre o hermeneutică a credinţelor religioase implicite (Mircea Eliade). În toate aceste demersuri, fuga de istorie a românilor reprezintă o temă constantă. Acestea sunt însă simple repere culturale. Fenomenul fugii - al cărui caz particular este fuga de istorie - merită o analiză fenomenologică mai adâncă.

- Iată că problema noastră, a românilor, cea a relaţiei cu istoria, poate fi privită dintr-o perspectivă mai largă. Ea trimite la reperele identitare ale europeanului. Românii, cum se ştie, au experienţa statorniciei, aşa cum ea a fost prezentă ca la popoare mari, precum grecii. Statornicia, de asemenea, ne pune într-o bună lumină şi din perspectivă biblică. Faceţi, vă rog, o descriere, din perspectivă filozofică, a fugii, în calitatea ei de atitudine spirituală. Care este specificul ei, din punct de vedere cultural, cel puţin?

- Pentru a descrie "fuga", trebuie să pornim de la o evidenţă: "se fuge" dintr-un "loc" către altul. Avem de-a face, aşadar, cu o geografie simbolică. Fenomenul acesta presupune situarea "spaţială" a omului în lume, una riscantă şi abruptă, câtă vreme vorbim despre părăsirea unui loc în vederea ocupării altuia. Desigur că nu e vorba despre spaţii şi locuri fizice, despre simple părţi ale lumii. În joc este mai mult decât atât, anume felul în care omul caută sensul situării sale în lume. Mişcarea dintr-un "loc" în altul este, de fapt, o mişcare existenţială, iar la limită poate fi chiar o mutaţie radicală a omului. Ea nu izvorăşte dintr-un simplu capriciu, nici nu este o atitudine teoretică. Nu derivă nici din lectura unei bibliografii obligatorii. Dimpotrivă, "fuga" se originează într-un sentiment al precarităţii, acela în care individul simte că nu e la "locul" potrivit şi se hotărăşte să ia măsuri reparatorii. Pentru a afla care este specificul "fugii", am putea s-o punem faţă în faţă cu un fenomen de acelaşi calibru, dar mai bine determinat, cel al exilului.

- Atât fuga, cât şi exilul presupun o schimbare de statut a omului, doar că exilul pare a fi mereu conotat negativ. Cum ar trebui el înţeles?

- Latinescul "exilium" provine de la verbul "ex-igo", care înseamnă "a face să iasă", "a împinge afară", "a goni", "a alunga". De la acesta derivă atât "exilium" (scris şi sub forma "exsilium"), adică reşedinţă în afara patriei, gonire, exil, loc de refugiu, cât şi "exilis", adică slab, uscat, subţire, sărac, puţin, mic. Aceste semnificaţii ale termenului surprind, aşadar, atât locul propriu-zis în care cineva este exilat, cât şi ceea ce pătimeşte cel izgonit, sentimentele ce îl încearcă, modul în care suportă surghiunul şi dorinţa sa de întoarcere. Fenomenul exilului poate fi descris, pe scurt, ca părăsire a locului familiar şi situare, permanentă sau doar provizorie, în afara lui. Cum locul pe care fiecare îl resimte ca fiindu-i propriu este un veritabil centru al lumii sale, exilul reprezintă abandonarea, voită sau forţată, a centrului şi situarea la margine. Plinătatea este abandonată în favoarea precarităţii. Exilatul devine, astfel, un ex-centric. Se impune însă o precizare. Când vorbim despre un centru ce poate fi pierdut sau regăsit, nu invocăm un topos fix, definitiv, ci fiecare om se poziţionează faţă de acel centru recunoscut şi experimentat de el pe cont propriu. Doar faţă de un astfel de centru viu şi eficient al vieţii noastre poate deveni activ sentimentul distanţei. Reprezentările privitoare la centrul simbolic al lumii şi, totodată, sentimentele ce însoţesc exilul diferă în funcţie de presupoziţiile active la un moment dat. Există câteva ipostaze istorice paradigmatice, la care ne raportăm ori de cîte ori vrem să descriem acest fenomen: experienţa greacă, cea creştină şi cea romantică.

(Larisa IFTIME, Constantin IFTIME sursa: Ziarul Lumina)