Confidenta marilor duhovnici (I)

Oameni aleşi au existat şi vor exista în toate timpurile. Nu se poate spune că sfinţii au trăit doar în "Veacul de aur" din istoria Bisericii creştine, dimpotrivă, putem afirma că în toate timpurile şi locurile, în istoria popoarelor se întâlnesc permanent modele ale credinţei şi trăirii în Hristos, Dumnezeul nostru. Privind cu atenţie la aceşti oameni, descoperim în ei chipul sau icoana Fiului lui Dumnezeu, păstrată încă de la Sfântul Botez şi restaurată mereu prin lacrimi şi fapte minunate, până în clipa din urmă a vieţii lor.

În vremea noastră marcată în mod vizibil de ispite şi încercări felurite, se remarcă încă mulţi semeni de-ai noştri prin lumina şi intensitatea trăirilor creştine. Aceştia, acum ca şi altădată, nu fac zgomot şi nu vorbesc altora despre credinţa şi nevoinţele lor. Mai mult, dacă cineva observă vreuna din calităţile lor, se străduiesc mai abitir să le ascundă. Cuvintele Mântuitorului sunt clare: "Cei care fac toate acestea înaintea oamenilor de ochii lumii îşi iau plata lor". Ceilalţi, discreţii, îşi păstrează plata pentru ziua răsplătirii celei drepte.

Mănăstirea Sihăstria Neamţului a creat în timpul celor mai bine de trei veacuri de existenţă o Şcoală a smereniei, a fugii de slava deşartă şi a discreţiei în accepţiunea înaltă a cuvântului. Această "şcoală" n-a avut, din nefericire, faima vestitelor Academii din "lumea cea mare". Râvnite de cei preocupaţi de glorii efemere, Academiile însemnau atunci, ca şi acum, împlinire pentru oamenii vremurilor. Celelalte şcoli în care se preda smerenia erau urmate de monahi simpli, care dobândeau însă o cunoaştere şi o înţelepciune superioare, după cuvintele Scripturilor: "Dă-mi înţelepciunea care şade la tronul Tău... "Cu această agonisită au dobândit cele veşnice în locul celor trecătoare şi au devenit cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor. Aproape toţi monahii constituie modele ale acestui proces de restaurare a omului, de îndumnezeire, de asemănare cu Veşnicul Dumnezeu care L-a plăsmuit pe om.

Dintre aceşti monahi amintim acum numele şi trăirea monahiei Maria Păvăleanu de la Sihăstria. Lecturând din pruncie Vieţile Sfinţilor va fi găsit în paginile cărţilor exemplul unor femei evlavioase care au trăit toată viaţa în mănăstirile de călugări, jertfindu-şi tinereţile şi întreaga lor fiinţă pentru dragostea lui Hristos.

Maria Păvăleanu, fiica unor munteni evlavioşi din localitatea Călugăreni, astăzi Poiana Teiului (tatăl ei a fost pentru o vreme primar), a intrat pentru întâia oară pe poarta Mănăstirii Sihăstria adusă de părinţii ei împreună cu rudele şi consăteni care străbăteau cărările munţilor pentru a primi binecuvântarea sihaştrilor. De la 14 ani nu s-a mai depărtat de singuraticul schit devenit între timp faimoasa Mănăstire Sihăstria. Egumenul de atunci, Ioanichie Moroi, căuta un ucenic vrednic să ducă mai departe tradiţia locului. Dumnezeu l-a ales pe fratele Constantin, devenit mai târziu părintele Cleopa, stareţul vrednic şi duhovnicul apreciat până departe, în lume. Copila cu gânduri curate şi trăiri înalte s-a apropiat de marii duhovnici sihăstreni Paisie, Cleopa, Ioil, Ambrozie, Ciprian şi alţii, ascultându-le cuvintele şi urmându-le virtuţile. Când au mai trecut anii, a dorit şi ea să intre într-o obşte de călugăriţe, la Agapia-Veche sau altundeva. Sfinţitul duhovnic Paisie Olaru a oprit-o. "Rămâi să faci ascultare aici, în mănăstirea noastră, şi când V-a hotărî Cel de Sus te vei călugări." Acest lucru s-a întâmplat târziu, după ce împlinise 60 de ani şi învăţase destul din războiul luptelor duhovniceşti.

Maria Păvăleanu s-a aşezat, aidoma femeilor mironosiţe, la picioarele monahilor-apostoli, trebăluind ziua întreagă la bucătărie, curăţenie şi la grădină. Puţine au fost zilele când a lipsit de la Sfânta Liturghie ori de la Utrenia săvârşită la miezul nopţii. Învăţase rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, ştia pe dinafară psalmi şi ziceri filocalice, deprinsese şi ea, asemenea călugărilor isihaşti, rostiri scurte şi nu tocmai plăcute la prima vedere. Zicea răspicat celor mai tineri nevoinţele monahilor de demult şi le amintea că nu făgăduinţele duc la mântuire, ci împlinirea lor.

Când părinţii Cleopa şi Paisie au plecat la Slatina, s-a dus şi ea, de multe ori căutându-i pentru rugăciune şi spovedanie. Au venit apoi încercările veacului al XX-lea. Arhim. Cleopa s-a ascuns în munţi, părintele Ioil Gheorghiu s-a întors în casa părinţilor din Dumbrava Roşie, la fel şi părintele Petroniu la Broşteni şi Borca, părintele Varsanufie la Pipirig şi aşa mai departe. Sora Maria a încercat să-i ajute pe toţi. Ţinea legătura cu părintele Cleopa, retras în Munţii Hangului, ducându-i cele necesare traiului, dar mai ales veşti, scrisori şi mărturii tainice de la părintele Paisie Olaru. Era un seif de confidenţe. N-a spus nimănui nimic! A fost o păstrătoare a tainelor şi făcătoare de bine în vremuri grele. În afară de părinţii Paisie Olaru şi Caliopie Apetrei, nici un monah n-a bănuit măcar implicarea sorei Maria Păvăleanu în încercările acelor ani.

L-a ajutat şi pe părintele Ioil Gheorghiu, ducându-i din partea stareţului de la Sihăstria alimente şi bani în timpul refugiului (exilului) impus de autorităţile comuniste.

(arhim. Timotei AIOANEI)