Imnul Acatist sau imnul poporului creştin faţă de ajutorul Maicii Domnului

În seara Vinerii din săptămâna a cincea a Postului Mare, Biserica a rânduit oficierea deniei slujbei Imnului Acatist, compus în opinia celor mai mulţi cercetători de Sf. Roman Melodul. Ţinta lui este să dezvolte credinţa Bisericii despre Persoana lui Hristos şi despre maternitatea feciorelnică a Mariei, căreia i se accentuează desigur rolul tainei în mântuirea neamului ei, al neamului oamenilor. Despre timpul redactării, importanţa şi teologia Imnului Acatist în cele ce urmează.

Geneza Imnului Acatist

Conform Sinaxarului, geneza Imnului Acatist a avut loc la evenimentul din 7 august 626, atunci când cetatea Constantinopolului a fost eliberat în mod miraculos de atacul persanilor şi al avarilor. Lemnul Sf. Cruci, precum şi icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos şi veşmântul Maicii Domnului (depozitat la mănăstirea din Vlaherne, cartier al capitalei bizantine) au fost duse în pelerinaj prin întreaga cetate. Patriarhul Serghie a rugat poporul să facă rugăciuni fierbinţi Maicii Domnului, ca sfânta cetate să fie salvată din mâna cotropitorilor. În semn de mulţumire faţă de victoria purtată de bizantini, în noaptea victoriei întreaga cetate a făcut slujbă de mulţumire cântând în picioare în biserica Fecioarei Maria din cartierul Vlaherne, Imnul Acatist. Prima mutare a Imnului Acatist a avut loc în secolul VIII, aşadar de pe 7 august pe 25 martie, mutare făcută de patriarhul Gherman în virtutea legăturii intime a acestui acatist cu Buna-Vestire. Mai târziu, în secolul al IX-lea, poate în vremea patriarhului Metodie sau a lui Fotie, slujba Imnului Acatist se mută pentru ultima oară într-o sâmbătă de la sfârşitul Postului Mare (Ierom. Makarie Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, 2000, 369-70).

Imnul Acatist şi ţinta sa

Imnul Acatist este un condac liturgic, care - numai el - se cântă şi astăzi întreg în tradiţia liturgică vie a Bisericii ortodoxe. Condacul acesta se plasează din punct de vedere cronologic la sfârşitul secolului al V-lea şi începuturile secolului al  VI-lea, când în culmea gloriei era în Constantinopol Roman Melodul. Ţinta lui este să dezvolte credinţa Bisericii despre Persoana lui Hristos şi despre maternitatea feciorelnică a Mariei, căreia i se accentuează desigur rolul tainei în mântuirea neamului ei, al neamului oamenilor. Cea mai puternică forţă literară a imnului se armonizează exclusiv cu problematica teologică, şi desigur în aşa mod, încât să nu se poată distingă una de cealaltă. De asemenea, menţiunea sa despre persoana Născătoarei de Dumnezeu se leagă în mod armonic de relaţia ei cu Persoana dumnezeiască pe care o naşte Fecioara, şi întreaga structură teologică în exprimarea imnului se îndreaptă către promovarea unei comuniuni eclesiastice, pe care Melodul o propune pentru întreaga umanitate prin întruparea Fiului prin Fecioară (Ioannis Kourempeles, Romanou Melodou Theologiki Doxa, Ekd. P. Pournaras, Tesalonic, 2006, 148-9).

Cuprinsul Imnului Acatist

Imnul Acatist conţine 24 de strofe: 12 condace şi 12 icoase. Ţinând cont de conţinutul lor, primele douăsprezece segmente aduc în discuţie evanghelia copilăriei, aşadar pornind de la evenimentul Bunei Vestiri până la prezenţa la vârsta de 12 ani a lui Hristos în templu, incluzând aici şi episodul fugii în Egipt şi căderea idolilor. Primele strofe sunt rezumate ale Evangheliilor după Matei şi Luca, aşadar aduc în perspectivă istoricitatea Fiului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, adevărata icoană a omului. Ultimele strofe sunt menţionări teologice ale marelui mister al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, imaginile Imnului Acatist sunt imagini ale preamăririi Fecioarei Maria, mama cea mai presus de mamă, „zid fecioarelor”, „făclie primitoare de lumină”, „locaşul lui Dumnezeu-Cuvântul”.

Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Nicio strofă a icosului nu se termină decât cu o singură formulă: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară, iar fiecare condac se termină prin cuvântul de origine ebraică „Aliluia”, aşadar Slăvit fie Domnul. La o prima analiză aşadar, refrenele arată legătura indestructibilă dintre Domnul şi Fecioara Maria, care s-a învrednicit de marele dar de a fi maica lui Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Fecioara este preamărită de Fiul prin întrupare şi rămâne Fecioară prin naşterea Fiului. Ea este „pururea” Fecioară! Însă în imnografie şi implicit în creştinism, Mama nu poate fi lipsită de Fiul şi închinarea Mamei se adresează implicit şi Fiului. De aceasta, în Imnul Acatist se creionează atât de profund starea de respect faţă de Mamă şi de Fiul, al Fiului faţă de Mamă şi al Mamei faţă de Fiul ei.

Mică „mostră” de Imn

Cântând naşterea ta, te lăudăm toţi ca pe o biserică însufleţită, Născătoare de Dumnezeu, că locuind în pântecele tău Domnul, care ţine toate cu mâna, a sfinţit, a slăvit şi a învăţat pe toţi să-ţi cânte:

Bucură-te, locaşul lui Dumnezeu-Cuvântul;

Bucură-te, sfântă care eşti mai mare decât sfinţii;

Bucură-te, chivot poleit cu Duhul;

Bucură-te, comoara vieţii cea nedeşteptată;

Bucură-te, coroana cea scumpă a împăraţilor celor credincioşi;

Bucură-te, lauda cea de cinste a preoţilor celor cuvioşi;

Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit;

Bucură-te, zidul împărăţiei cel nebiruit;

Bucură-te, prin care se ridică biruinţele;

Bucură-te, prin care se surpă vrăjmaşii;

Bucură-te, tămăduirea trupului meu;

Bucură-te, mântuirea sufletului meu;

Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

 (Alexandru Prelipcean)