În permanenţă supraestimezi importanţa aproapelui tău în viaţa ta. Pe de-o parte vrei să-l învinuieşti pentru toate problemele tale şi să l crucifici, cum m-ai crucificat pe mine. Pe de altă parte, vrei să-l ridici pe un piedestal şi să-l preaslăveşti, aşa cum mă preaslăveşti pe mine.
Cu toate acestea. Îţi vine foarte greu să-l tratezi pe aproapele tău ca pe un egal. Când ţi-am cerut să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, ţi-am dat o regulă foarte simplă pe care s-o urmezi în tot ceea ce faci. Din nefericire, dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, nu prea o să reuşeşti să-l iubeşti pe aproapele tău.
A învăţa să te iubeşti pe tine însuţi şi a învăţa să-ţi iubeşti aproa¬pele, merg mână în mână.
Nu poţi să-l iubeşti pe semenul tău şi să te urăşti pe tine însuţi, sau să te iubeşti pe tine însuţi şi să-l urăşti pe semenul tău.
Sentimentele faţă de aproapele tău oglindesc, pur şi simplu, sen¬timentele tale faţă de tine însuţi.
Aşa stând lucrurile, interacţiunile cu aproapele tău te ajută să vezi ceea ce trebuie să ierţi în tine însuţi.
A-l ierta pe aproapele tău pentru greşelile lui faţă de tine îl ajută numai în cazul în care aceasta îl face capabil de a se ierta pe el însuşi.
Tot aşa, a primi iertarea aproapelui tău pentru greşelile tale faţă de el te ajută numai în cazul în care aceasta te face capabil de a te ierta pe tine însuţi.
A primi iertare din partea altora este un lucru necesar, numai în măsura în care tu crezi că este. Dacă aşa crezi - cum cred. de altfel, ma¬joritatea oamenilor - e important să te împaci.
A le cere iertare altora demonstrează că eşti gata să te răzgândeşti în privinţa celor întâmplate.
Acesta este un prim pas important în proces.
Nu face, însă, greşeala de a da aproapelui tău „puterea” de a te ier¬ta. Asta plasează puterea în afara ta, acolo unde ea nu poate fi niciodată.
Cere-i iertarea, dar - dacă el ţi-o refuză - să nu presupui că nu vei fi niciodată iertat. Dimpotrivă, eşti întotdeauna iertat.
Cei care refuză iertarea, şi-o refuză doar lor înşişi.
Atunci când îl condamni pe aproapele tău, poţi fi sigur că nu pe el îl condamni, ci o parte din tine însuţi de care ţi-e ruşine şi pe care nu ai acceptat-o. Faptul că descoperi nişte neajunsuri la aproapele tău nu te poate face să te simţi mai bine - întrucât aceasta doar agravează propria ta senzaţie de nevrednicie.
Nici dreptatea, nici mântuirea nu se dobândesc atacându-ţi seme¬nul. Te rog să înţelegi aceasta, exact aşa cum ţi-o spun. Fiecare cui pe care îl baţi în palma semenului tău te ţine pe tine pironit de cruce.
Eu sunt dovada acestui fapt. Căci eu, în percepţia ta, voi rămâne pe cruce până când va înceta întregul atac. Până atunci, tu şi cu mine avem un lucru în comun: amândoi am fost crucificaţi.
În interacţiunile tale cu aproapele tău ai de făcut o alegere simplă: a-l găsi nevinovat sau a-l găsi vinovat. Această alegere are loc iarăşi şi iarăşi - în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Cu fiecare gând tu îl întemniţezi pe aproapele tău, sau îl eliberezi. Şi, aşa cum alegi să l tra¬tezi pe el, aceeaşi judecată vei aduce asupra ta însăţi.
Nu poţi ajunge în Cer, trăgându l înapoi pe aproapele tău - şi nici nu vei ajunge acolo, încercând să l cari tu. Fiecăruia dintre voi i s-au dat mijloacele de a-şi descoperi propria nevinovăţie.

(Paul FERRINI)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre iertarea aproapelui.

Comentarii