"Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: "Omul, cât trăieşte, învaţă", cu atât mai valabilă este ea în privinţa rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenită şi ale cărei trepte nu au hotar.
Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: "Cum merge, cum lucrează rugăciunea?" Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau "respiraţia duhului". Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă.
Dar nu oricare săvârşire a rugăciunii este rugăciune adevărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugăciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţământul defăimării de sine, al dragostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înaintea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simţăminte şi altele asemenea lor să umple sufletul nostru în aşa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă şi trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci şi în ea să fie un oarecare simţământ năzuitor către Dumnezeu. Doar când aceste simţăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.

 

Năzuinţa inimii către Dumnezeu

S-ar părea că nimic nu este mai simplu şi mai firesc pentru noi decât rugăciunea, altfel spus decât năzuinţa inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se află la toţi şi întotdeauna. Ea trebuie trezită şi apoi întărită, altfel spus trebuie să educăm în noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atingerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvârşeşte-o aşa cum trebuie, şi negreşit vei trezi şi vei întări suiş către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.
În cărţile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insuflate lor de acest duh şi ne-au lăsat moştenire nouă rezultatul. În rugăciunile lor se mişcă o mare putere, şi cine se va adânci în ele va gusta negreşit, în virtutea legii acţiunii şi reacţiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce aşezarea sa lăuntrică se apropie de conţinutul rugăciunii.
Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvârşim în aşa fel ca şi gândul, şi inima să primească conţinutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei metode foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puţină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârşeşti la nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; după încheierea rugăciunii să nu treci îndată la îndeletnicirile tale obişnuite."
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, text extras din cartea "Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor", volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas).

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum trebuie să ne rugăm?.

Comentarii